Nu am inteles niciodata ce este fericirea. Nu am inteles, asa natural, fara prea mari eforturi. Auzeam vorbindu-se in copilarie despre fericire pe casa scarii. Vorbeau locatarii. Ei se tot fentau intre ei ca sunt fericiti si ca doar tineretul din ziua de azi nu stie ce vrea. Conform teoriei lor, in propria casa ar fi trebuit sa fie lapte si miere.
In realitate vecinul de sub mine se gandise in repetate randuri la sinucidere, pana a ajuns in una din zile sa ne ofere o scena de film elaborat de sangeros din zilele noastre. Se gandise el, cam asa intre pranz si inserare sa isi taie putin venele. Si pentru ca omul, desi era un partas demn de mila a visului socialist, isi adusese aminte de aristrocratia filosofiei grecesti, s-a apucat de matrasit propriile vene unde altundeva decat in cada. Nevasta-sa, femeie sensibila, a alertat toata scara, ocazie in care, cred, am reusit sa iau contact cu moartea in forma ei inca neimplinita, pentru prima data in viata mea. Cred ca din cauza apei scursa din cada se facuse inundatie si amestecata cu sangele, arata de parca omul asta voise sa se ucida de inca cinci ori pana acum si de atata pofta de moarte isi daduse cu ocazia asta tot sangele.

 A scapat amaratul ca sa aiba ocazia sa se laude tuturor alorlati amarati cat de fericit e in continuare cu viata lui.
Vecinul de vis-à-vis de vecinul sinucigas era alt fericit. Macar el nu striga in gura mare cat e de fericit. Se subintelegea insa in fiecare discutie ca intre barbati ca si el e fericit. Aproba zambitor tot ceea ce se vorbea la o bere de catre prietenii lui. Si pentru ca era atat de fericit, isi lua nevasta la cate o portie de bataie discreta, cu robinetul de la vana deschis. Era inutil, cu toate ca apreciam gentiletea lui de a ne scuti de detaliile fericirii proprii, conducatorul tarii, fin cunoscator al psihologiei propriului popor, construise delicat peretii, sa nu se piarda din sanatosul interes aratat de catre toti consatenii, unul altuia in clipele cele mai putin publice. Apoi ca sa isi confirme capacitatea de bun simt, isi scotea toata familia din casa doar la ore inaintate din noapte, cand exista marea probabilitate ca toti ceilalti sa doarma si nici macar sa nu auda.
As putea sa continui cu vecinul de langa mine, sau cu cel din scara vecina, sau familia de la etajul 1 unde se petreceau despartiri zilnice.

Asa ca luand in calcul tulburata-mi copilarie, veti avea bunavointa sa simpatizati cu mine, cand voi zice ca fericirea pentru mine este asociata cu un termen negativ si de nedorit. Nu aveam cum sa inteleg altfel termenul de fericire decat in conformitate cu actiunile ce sustineau afirmatia.
Am facut aceasta introducere plicticoasa tocmai pentru a fi convins ca se intelege perceptia mea despre fericire. Pentru ca nu stiu ce e fericirea in sine, nu sunt convins ca pot afirma ce e pentru mine.
Copilaria mea a fost una a fricii si a neimplinirii. Niciodata nu m-am ridicat la inaltimea asteptarilor si ca atare erau mult mai iubiti copiii destepti de la televizor decat mine. Nu am suferit niciodata pe tema asta, pana zilele trecute cand am suferit cu acuta constienta ca timp de 30 de ani am fost nefericit. Grozavia situatiei e ca toti anii astia credeam ca sunt fericit si toti ceilalti din jurul meu imi sustineau la fel. Ei pareau fericiti, eu insa nu cadram deloc in tabloul respectiv, nu reusisem sa jung la gradul lor de minciuna constanta pana la igieana cerebrala regulata si eficienta. Asa ca in momentele mele de intimitate maxima, despre care orice om normal stie ca au loc in baie, imi recunosteam propria nefericire ca sa pot iesi eliberat afara si sa imi continui mizerabila existenta.

Prima deschidere a usii de la baie m-a dus in minunata mea copilarie in care nu reusisem sa vad nici macar Veronica, iar accesul la vreun desen animat imi era curmat brutal de cate vreo nota mica. Ma obisnuisem atata de mult cu dovezile clare de iubire oferite de parintii mei, incat reuseam sa nu ma uit la televizor, pedepsit fiind, si daca lipseau 5 zile de acasa. Asa am fost intotdeauna, am avut constiinta pedepsei si luciditatea vinei. Mai tarziu, din nefericire, am descoperit aceeasi boala fatala la fratii mei. Pentru asta ii iubesc, imi dau sentimentul de apartenenta. Cand ne vedem stim din priviri cat de cacacioasa ni se prezinta toata viata noastra. Suntem un fel de intrusi printre ceilalti si doar noi stim. Din cand in cand ma gandesc ca toti sunt asa, ca toti fac parte din familia mea, ca toti isi arboreaza ranjetul formal pe moaca, pentru a mima fericirea. Am senzatia ca toti stiu cat de mizerabili si nefericiti sunt, dar ca intr-o secta dementa, subiectul e tabu si cand se discuta despre el se declama la modul foarte teoretic, sau sub minima scuza a intimitatii proprii. Prin urmare e foarte posibil ca toti sa fim intrusi, in cazul asta insa fericirea ar trebui sa devina posibila, aflandu-ne toti intr-o lume in care se vorbeste aceeasi limba. In caz contrar ori toti ceilalti sunt decerebrati total, ori fericirea chiar e posibila si doar noi astia din familie nu intelegem.
Eram absolut constient de iubirea parintilor mei, stiam cu exactitate cat se intinde si ce inseamna. Lucrurile stateau cam asa. Mama mea ma iubea atata vreme cat nu murdaream vreo haina sau nu luam o nota mica. Ca atare, intotdeauna la joaca aveam mare grija sa nu ma murdaresc, si faceam asta constant, asa ca mama declama:

-Toti vecinii te lauda cat esti de pedant si de curat, spun ca nu au mai vazut un copil atata de cuminte!
In realitate as fi dorit si eu sa ma murdaresc, sa ma pot juca ca ceilalti copii, insa se pare ca hainele aveau cumva un loc mult mai important pentru mama mea decat placerea jocului. Ii uram pe toti vecinii cu toata ura de care eram capabil la varsta aia. Imi venea sa merg seara sa le mazgalesc usile, sa ma pis pe presul de sters picioarele. Imi venea sa scuip si sa ies la joaca plin de muci si cu ochii nespalati. Pe de alta parte ma bucura ca eram iubit, asa ca ma straduiam sa fiu tot timpul curat. Stiam cu exactitate, aflasem in repetate randuri, ca daca imi murdaresc hainele, mama nu ma mai iubeste.
-Mihai, la masaaaaaaaa
-Mai stau 10 minute.
-Acum vi sus si pe urma poti sa mergi inapoi, ca nu pun masa de 7 ori pentru fiecare.
Urcam cele 7 etaje, fara lift, ca era de putina vreme construit blocul si inca nu ajunsesera sa il monteze. Era doar o gaura acoperita cu cartoane, prin care ne tot uitam noi copiii si aruncam pietre si exclamam „Giu”, „Oau” si apoi cantam bucata aia muzicala de suspans ce se canta prin filme. Ai mei ma invatasera sa merg pe langa balustrada si sa nu ma aproprii de gaura liftului, asa ca am urcat cat de repede am putut. Nu imi placea sa mananc de obicei, nu ca nu ar fi fost buna mancarea, insa de fiecare data la masa se nasteau scandaluri, sau se facea educatie. Sufeream de rahitism, cel putin asa le spusese doctorul alor mei, asa ca ei insistau sa mananc, insistau la modul absolut terorist, ar fi fost capabili sa ma ingrase ca pe curci daca era posibil, oricum foarte departe de asa ceva nu erau. Gasisera inainte vreme forma traumatizante de a ma pune sa mananc.

Maica-mea statea cu un soi de pasta in farfurie si cu lingura in fata gurii mele, in timp ce taica-miu se masca in diverse personaje sinistre si aparea si ma speria pana cand ajungeam sa plang.
-Mananca tot, zicea mama, ca uite bau-bau o sa te ia daca nu esti cuminte si nu mananci tot.
Bau-Bau era o prezenta absolut reala, statea in fata mea si scotea sunete ingrozitoare. Plangeam, atata de rau incat toata fata imi era uda si mucii imi curgeau in gura, abia puteam sa respir de frica, imi era atata de frica, cum cred ca ii e celui care stie ca in urmatoarele cinci minute va fi prajit pe scaunul electric. Mama imi indesa lingura pe gura, si mancam pasta aia nenorocita amestecata cu proprii muci. Incercam sa mananc cat mai repede, pentru ca o auzeam pe mama cum ma tot ameninta cu bau-bau, iar asta rau, aveam senzatia ca isi pierde rabdarea si va trece sa ma manance pe mine daca nu mananc mai repede. Orice as fi facut, nu aveam cum sa mananc mai repede, pentru ca ar fi insemnat sa ma innec si sa crap. Plansul si lipsa aerului nu ma lasau sa le satisfac lor nevoia de rezolvare rapida a problemei. In cele din urma bau-bau se declara satisfacut si disparea iar mama exclama:
-Nu stiu ce sa ma mai fac cu tine, esti un copil rau, uite toti copii mananca singuri, tu tot timpul trebuie sa faci scandal, asa o mama de bataie ai merita, daca tot asa faci am sa te dau la bau-bau.
De acum mancam deja singur, insa cu tot atata neplacere. Nu mai exista bau-bau, insa farfuriile erau in permanenta extrem de pline, atat de pline incat stiam de la inceput ca nu am cum sa mananc tot si la fel de bine stiam ca asta va atrage dupa sine un scandal, pe langa toate discutiile moralizatoare ce aveau loc la masa. Asa ca nu avea cum sa imi placa sa mananc, constient fiind de pedeapsa ce inevitabil urmeaza.

-De cate ori ti-am zis sa vi sus cand te strig. Crezi ca stau dupa curul vostru toata ziua. Pune-te masa, ridica-te masa. Daca am pus masa acum, acum mancam toti, ca nu sunt sluga voastra!
-Da’, da’, copiii ceilalti mai stateau si mai voiam si eu sa stau putin.
-Nu incalzesc mancarea de o mie de ori. Daca ei mai stateau inseamna ca parintii lor nu ii intereseaza de ei.
In ziua in care m-am jucat cu fratele meu printre molozul si utilajele din jurul blocului, am fost foarte atenti sa nu ne murdarim si ne-am bucurat enorm de joaca noastra. Uleiurile si praful insa ni s-au lipit de noile maieuri ce ni le cumparase mama. Venea de la cumparaturi, daca ceea ce faceai pe vremea aia se numeau cumparaturi. Aveai de ales dintre diverse tipuri de creveti si conserve de peste. Mai erau si bomboanele de lapte tavalite prin cacao si cele acrisoare de diverse culori, tinute in niste borcane mari si transparente. Cand ne-a vazut cu ce pofta ne jucam, dar mai ales cat de murdare erau noile maieuri albe ce le aveam pe noi a inceput sa strige la noi.
-Imediat urcati amandoi sus, eu ma zbat sa va cumpar tot felul de lucruri, fac sacrificii pentru voi si voi va bateti joc de munca mea.

Am urcat stiind clar ca tocmai disturbasem iubirea ei pentru noi. Nu intelegeam foarte bine de ce joaca noastra ar putea fi ceva rau, dar eram perfect constienti ca facusem ceva care ne facea de neiubit. Mie unul nu imi era atata de groaza de ceea ce avea sa urmeze, cat ca nu intelegeam exact cum trebuie sa fac ca sa fiu iubit. De cele mai multe ori imi venea sa stau nemiscat, sa nu ating vreun lucru ce ar putea sa ma contamineze, sa nu scot vreun sunet care sa disturbe linistea, sa stau, doar sa stau si sa sper ca in felul asta, nefacand nimic voi fi iubit. Imi venea sa nu misc doar ca sa fiu iubit. Cred ca de aia a existat o perioada in copilaria mea cand ai mei radeau pe seama mea. Ajunsesem sa ma joc departe de alti copii, in tacere, in marea majoritate a cazurilor in casa.

-Va urma-