-Ce orar ati avut azi? intreba tata, stand in fotoliu cu picioarele intinse si puse unul peste altul si tragand din tigara ca gangsterii din filmele americane.
-Am avut matematica, romana, compunere si muzica.
-Tu Andrei?
-Am avut citire, scriere, caligrafie si desen.
-Si ieri ce orar ati avut?
Niciodata nu am stiut cu exactitate ce orar am. Intotdeauna il aveam scris pe cate o coala si il lipeam pe usa de la birou. Il scriam asa cum vazusem eu la fetele de la mine din clasa, care il scriau foarte frumos, cu multe carioci colorate si cu stelute si cu tot felul de chenare. Sunt absolut convins ca oricum, de fiecare data il minteam pe tata cand ii spuneam orarul din ziua respectiva. Asa ca nestiind nici unul dintre noi orarul, tata incepea sa urle:
-Mergeti si aduceti orarele si carnetele de note!!!
Avea tata obsesia asta cu carnetele de note. Cred ca undeva adanc intelesese el ca sa se ocupe de copiii lui, trebuie neaparat si exclusiv sa le vada carnetele de note si sa ii frece trei ore cu cat de destepti sunt altii si copiii lui nu, cum altii pot si ai lui nu. Intrerupem putin povestea pentru a-i transmite un mesaj tatalui meu:„Draga tata,

Afla despe mine, chiar despre noi, ca suntem bine, sanatosi si incet, incet incepem sa devenim si fericiti. Iti spun asta, pentru ca sunt convins ca si azi ca si atunci te uiti la mine si nici macar nu intelegi ca ai un om in fata. Vreau sa te anunt ca pana acum ai fost orb si nu te-ai bucurat deloc de viata ta. Nu iti fa griji prea mari, statisticile dovedesc ca sunt exceptionale cazurile celor care nu sunt orbi si vad ce e in fata lor. Atat de exceptionale incat se reduc la vreo cateva nume, de fapt din punctul meu de vedere la unul singur, dar ca sa nu fiu acuzat de discriminare am sa dau mai multe nume. Ca sa intelegi cat de exceptionale sunt cazurile alora de nu sunt orbi am sa ti numesc pe urmatorii: Budha, Confucius, Lao Tze si Isus Hristos. Deci, inca o data iti spun, nu iti fa griji pentru lipsa ta de vedere, tu esti fericit si asa, si sunt convins ca dintre cei enumerati, ai auzit doar de Isus Hristos, nu de alta, dar de Pasti se ciocnesc ouale si i se pomeneste prea des numele ca sa nu iti fi intrat in cap.

Din cate vezi si in clipele astea te tratez cu deosebit respect, altfel, sub nici o forma nu as fi tinut atat de tare la aranjamentul formal al scrisorii. Revenind insa la orbirea ta, sunt convins ca deja ti-ai gasit scuza pentru ea, cum ca tu oricum nu puteai sa fii ca unul dintre cei de mai sus, asa ca de fapt nu e nici o problema. Partial adevarat. Ca aia de mai sus nu aveai cum sa fii, dar macar ochelari puteai sa te straduiesti sa iti faci, nu de alta ci doar asa ca sa vezi oamenii aia din fata ta, pe care ii numesi copiii tai si de care iti aduci aminte numai cand e sa ii futi in gura.
In ce priveste fericirea ta, lucrurile stau cam asa. Cat de extraordinar de singur trebuie sa se simta un om, daca nici copiii din fata lui nu poate sa ii vada? Cat de nefericit trebuie sa fie un om ca sa poata uita atat de complet de el incat sa nu vada maruntisurile copilariei copiilor lui. Cat de mizerabil poate fi un om care nu se bucura de fabulosul din maruntisurile copilariei copiilor lui? Cat de oribil poate sa fie un om in conditiile astea, daca in fapt nici macar nu vede ca are copii? As avea o curiozitate, ca sunt convins ca ai tendinta sa ma contrazici acum, daca totusi susti ca nu erai nefericit, si mizerabil si singur, as dori sa stiu cu ce alte lucruri iti infrumusetai viata si erai capabil sa le vezi, daca nu ai reusit sa iti vezi proprii copii?

Sti tu oare ca nefericirea ta si a femeii tale, m-a invatat si pe mine sa fiu nefericit? Sti tu oare ca am fost atat de convins de nefericirea ta data ca lectie, incat am perpetuat-o in propria mea viata? Acum sti. Ai sa faci exact ceea ce faci de fiecare data, nu ai sa vezi. Pacat. Eram convins ca sunteti doi oameni vii, si tu si mama, mare parte din viata am fost convins, ca sa descopar ca sunteti niste zombi. Ca sa descopar ca m-ati invatat si pe mine sa fiu un zombi. Va multumesc pentru minunatul si coplesitorul sentiment de frica invatat de la voi. Frica aia profunda de a-ti trai viata. Va multumesc pentru delicatul si insinuantul sentiment de vinovatie pe care mi l-ati implementat. Va multumesc ca in cele din urma nu m-ati lasat totusi prada disperarii si m-ati implatosat cu minciuna. Doar asa am reusit sa supravietuiesc pana la 30 de ani, altfel frica si vinovatia ma distrugeau pana acuma.

Sunt absolut fericit ca am trait in minciuna si nu in foame. Nu imi tot ziceai si tu si mama cand eram mici, ca sunt alti copii care o duc mai rau decat noi si ca noi tot nu suntem multumiti. Iata tata ca a venit vremea sa iti spun, sunt absolut fericit ca am trait in minciuna si nu in foame. Saracii copiii aia de le e foame, ii tine mama lor in brate, le spune cuvinte de iubire, ii mangaie, plange cu ei, iar tata lor vaneaza, se zbate sa isi hraneasca copilul, ca sa il ia la varsta maturitatii in brate si sa il arate intregului trib. Dar cui ii mai pasa de astea, eu nu am murit de foame ceea ce e bine. Trebuie sa va recunosc meritul de a ma hrani ca pot ajunge pana la varsta asta, altfel riscam sa mor fara sa stiu cum e fericirea adevarata.

In final, im pare rau sa vad ca nu are nici un rost sa va povestesc cum e povestea cu fericirea adevarata, pentru ca oricum nu ati intelege. Sper sa va gasesc cu bine, sanatosi si data viitoare cand o sa va uitati la mine si nu o sa ma vedeti.

P.S. Destinat doar tatalui meu, pe ceilati ii rog sa nu citesca. M-am decis, tata, de azi inainte am sa fut doar pustoaice si curve, macar alea nu pretind ca ar fi in stare de vreun sacrificiu. Vezi, asta nu ai inteles tu. Acuma e prea tarziu pentru tine, asa ca iti recomand sa nici nu descoperi ceea ce ti-am zis mai sus.

Al tau fiu iubit,
Mihai”

Ar mai fi multe de spus despre tatal meu si iubirea lui profunda, pentru mine in mod special. Iubirea lui care se concretiza in lungi sedinte de bufonerii din partea mea, pentru a distra si convinge de capacitatile extraordinare ale progeniturii ce cu atata munca o crease. Iubirea lui, marea lui iubire in care se descoperea permanent el si el si niciodata nu eram eu descoperit. Iubirea lui chinuitoare si istovitoare peste toata fiinta mea. Din fericire nu mai zic, ci ma duc sa fac o baie ca in copilarie.

Baile din copilarie erau cel mai senzational lucru. Acolo ma simteam fenomenal si copil. Acolo era practic un spatiu de joaca pentru mine, un spatiu al fericirii. Intram intotdeauna in baie in pielea goala, hainele le dezbracam in camera si traversam holul pana in cada. Mama pregatise deja apa in vana, o apa calda, extrem de calda, stiu cu exactitate cat de calda, pentru ca inca imi aduc aminte de sentimentul ala cand apa atinge o anumita temperatura. Era singurul moment in care mama avea grija de noi cu veselie si ne bucura lucrul asta. Faceam baie cu o placere grozava. De obicei faceam baie impreuna cu fratele meu. Cred ca fratele meu a fost primul om de pe planeta pe care l-am iubit. Intr-o seara mergand spre baie, amandoi, in pilea goala, am avut un moment de revelatie. Imi parea ca atat de goi suntem si atata de fini si de transparenti incat i-am zis:

-Hai sa ne futam! Ma uitam la putulica mea, ca inca nu era vreo pula grozava si aveam senzatia ca e singurul lucru logic pe care il pot spune.
Mama s-a socat si l-a strigat pe tata si i-a povestit ce tocmai spusesem. Din fericire pentru chestiunea asta nu am fost batut sau pedepsit, nici nu mi s-a explicat e drept, ci doar am fost intrebat de unde am auzit asa ceva. Auzisem de la joaca, de la alti copii care aveau video pe vremea aia si reuseau cand nu erau parintii acasa sa vizioneze bucati din tot felul de filme, la care eu si fratii mei de obicei ne puneam mana peste ochi. Evident ca la joaca lucrurile au fost explicate de catre niste copii altor copii. Se pare ca am inteles esentialul. Nu am avut niciodata pasiuni homosexuale in adevaratul sens al cuvantului, cu atat mai mult nu am avut niciodata vreun gand de incest, cel putin, nu cu fratele meu.

Cred ca aia a fost prima clipa in care mi-am constientizat sexualitatea, pe urma intram in vana si ne jucam de-a Tarzan si de-a crocodilul. Era o scena in filmul cu Johny Weissmuller, in care se lupta cu un crocodil sub apa. Care dintre noi era crocodilul nu mai stiu exact, inclin insa sa cred ca rolurile erau echitabile si amandoi eram si crocodilul si Tarzan in acelasi timp. Mama ne spala pe cap, ne-a spalat pe cap si pe corp multa vreme, cred ca pana cand eu am ajuns prin clasa a patra. Ne lasa sa ne jucam o vreme, dupa care venea si ne spala. Ne spala dur. Si acum ma spal pe cap si pe corp la fel de dur ca atunci. Ne freca scalpul cu unghiile si ne spala pe corp cu un burete de cate doua ori. Intotdeauna am avut senzatia ca daca nu ma spal cu unghiile in cap, ca daca nu ma frec cu cel mai dur burete existent nu sunt curat. Nu inteleg, insa, de ce mama avea senzatia ca nu suntem curati daca nu ne freca atat. Ne punea sa inchidem ochii si sa ne ridicam in picioare cand ne spala pe cap. Eram mici. In picioare ii era cel mai la indemana sa ne spele. Intre timp unul dintre noi astepta sa ii vina randul. Imi aduc aminte ca toata voiosia de la inceputul baii se transforma intr-un soi de pedeapsa pe parcurs si fiecare dintre noi zicea ca celalalt sa fie primul.

Dupa ce eram amandoi spalati si apa facea un soi de cocoloase, un soi de cheag, ni se spunea sa stam cuminti acolo pana cand se intoarce ea sa ne clateasca. Mergea sa puna mancarea la incalzit. Oare de ce a avut mama senzatia intotdeauna ca nu suntem destul de curati, oare de ce eram spalati ca in puscarie, mai lipsea DTT-ul? Ne zicea tot timpul:

-Cand o sa va spalati singuri sa stiti ca sunteti curati doar cand va scartaie pielea.
Din pacate eu am un ten atata de gras, incat trebuie sa stau jumatate de ora la inmoi la niste temperaturi colosale ca sa imi scartaie pielea, dar o fac, altfel nu ma simt curat. Si acum ma spal de trei ori pe cap, ma chinui cu cel mai dur burete existent, la un moment dat aveam o perie ce o foloseam ca sa imi curat mizeria, ma clatesc indelung si daca mi se pare ca nu imi scartaie pielea o iau de la capat.

Simteam mancarea la incalzit din baie, eram atata de obositi ca dupa un razboi, abia asteptam sa mancam, cred ca era singurul moment in care imi doream sa mananc. Asa incins si molesit cum eram, ma lua si ma stergea cu prosopul. Prosopul era intotdeauna unul foarte aspru, care stergea foarte bine. Eram frecat pana cand simteam ca e posibil sa iau foc, apoi eram scos din cada si trimis la televizor. Din fericire pe vremea aia erau doar cateva programe, TVR si sarbii care se vedeau cu pureci. Sambata cand faceam noi baie, la TVR se difuza teleenciclopedia, pe care o urmaream coplesit. Cea mai frumoasa bucata din copilaria mea au fost baile urmate de teleenciclopedie.