Acasa stateam si ma uitam la jucariile mele, nu le atingeam, le tineam in ordine, nu cumva sa le imprastii prin casa si sa fiu un copil rau si dezordonat. Afara stateam pe o bordura si vorbeam singur cu lucrurile din jurul meu, care in marea majoritate a cazurilor erau pietre, sau crengi cazute, sau furnici ce treceau prin fata mea. Nici asa nu eram atata de iubit cum as fi dorit eu, pentru ca alor mei li se parea ca sunt vreun copil cu probleme, care nu se joaca cu alti copii.
-Dezbracati-va amandoi. Dati tot jos si chiloti si tot. Nu va bateti voi joc de munca mea, maieurile alea costa bani si voi le-ati facut cur. De cate ori vi-am zis ca pentru voi muncesc si ca nu va cer decat sa fiti cuminti si sa nu faceti prostii.
Textul asta s-a transformat pe parcurs in:
-Pentru voi facem atatea sacrificii si voi nu aveti alta obligatie decat sa invatati, dar nici asta vad ca nu faceti. Nu va pune nimeni la munca, decat sa invatati.

Apoi dupa ce am invatat si am avansat cu studiile a devenit:
-Pentru cine credeti ca muncim noi, voua o sa va ramana toate astea, nu aveti alta obligatie decat sa deveniti oameni seriosi, sa nu trebuiasca sa munciti ca noi, dar am impresia ca voi vreti sa dati toata viata la sapa. Vreti la munca, sa vedeti cum e sa muncesti, sau vreti sa fiti domni sa stati cu curu’ pe scaun si cu pixul in mana.

Cand nici unul dintre texte nu a mai tinut, dupa ce am invatat, dupa ce am devenit oameni, dupa ce am stat cu pixul in mana, totul s-a transformat in cel mai oribil si lamentabil text posibil dupa standardele mele. Nu mi-au placut niciodata oamenii care pentru propria lor argumentatie apeleaza la sentimentalisme, la manipulari afective. Am avut senzatia unei minciuni oribile, a unei fente ingrozitoare pe care sunt obligat sa o accept doar asa pentru ca celalalt stie ca tuturor ne e o scarba imensa de orice forma de suferinta.
-Suntem o familie, voi sunteti cei pentru care ne zbatem. Nu vrem de la voi decat un pahar de apa la batranete. Dar pe voi nici macar nu va intereseaza cat de greu ne e noua sa avem grija de toate. Credeti ca pentru noi ne zbatem. Tot pentru voi le facem, ca voua va raman, ca doar nu le luam cu noi in mormant. Nu vad de la voi nici un gest, acum cand ati inceput si voi sa munciti, in loc sa ne ajutati si pe noi, va consumati banii pe prostii, nu asa face o familie ci se ajuta. Vedeti cat ne e de greu, acum nu avem de unde sa va dam, dar pentru voi muncim, ajutati-ne si voi.

In fapt, totul era o minciuna grosolana. Toti, inclusiv voi, cei care cititi textul asta, suntem atata de egoisti incat nu ne intereseaza decat propriul nostru confort. Pentru asta, toti, suntem dispusi sa calcam peste cadavre si chiar o facem fara vreo remuscare. Ceilalti sunt doar niste vehicule, niste obiecte prin care ne realizam scopurile. Exista in schimb si cretini, printre care sunt sunt si unii dintre voi cei care cititi, ce pun de fiecare data botul la texte de genul asta si ajung sa uite complet de ei pentru satisfacerea celorlalti. Ajung sa fie ca ursul romanesc, sa joace de cate ori li se canta, chiar daca nu exista nici un fel de placere a dansului ci doar satisfacerea grotesca a spectatorilor.
Apoi asteptam in pielea goala, stiam cu exactitate ce urmeaza sa se intample, nu eram inocenti, nu era prima data, nu era vreo surpriza a noului. Stiam ca se intampla si nu aveam altceva de facut decat sa asteptam sa se termine. Ne ceream iertare, plangeam, speram ca pana la urma vom fi iertati. Mama ne intreba calm:
-De ce plangeti, nici macar nu v-am batut inca? Si noi continuam sa plangem si sa ne rugam in timp ce mama alegea cea mai groasa curea din dulap, apoi navalea peste noi. Eram ca o armata fara conducator, ba chiar mai rau, eram ca o armata macelarita de propriul ei conducator. In general, cand se pornea sa ne bata, mama se enerva cumplit de tare, atat de tare incat cred ca ne ura cu adevarat. Striga la noi si ne batea.
-Voi va bateti joc de mine?! Pentru asta ma zbat eu? Lasa ca va arat eu voua. Va bateti joc de mine, va bateti joc de mine, ce am ajuns si carpa voastra?

Luam atata bataie incat nu mai puteam sa plangem, nu mai puteam sa vorbim, tot ce mai puteam sa facem era sa scoatem un soi de sughit continuu, asemanator cu sunetul facut de un om ce se sufoca. Ajungeam totusi sa strigam fiecare dintre noi sa dea in celalat, sa strigam, sa ne ascundem unul dupa altul, sa ne prindem de curea, sa ne agatam de picioarele mamei. De obicei totul se termina cand mama era deja obosita de atata strigat si bataie si plina de transpiratie. Eram trimisi la baie sa ne spalam pe fata si apoi eram bagati in pat la culcare. Peste 5 minute venea mama si ne pupa si plangea langa noi si ne strangea in brate.
-Credeti ca mie imi place sa va bat? Dar nu sunteti cuminti deloc. Va iubeste mami, sa nu mai faceti prostii, ca voi ma obligati sa va bat. Si ne mangaia pe cap si ne pupa si ne stergea lacrimile, iar noi eram bucurosi ca mami ne iubeste si plangeam si ne sufocam, apoi adormeam. Ati adormit vreodata dupa o bataie? Ati avut vreodata un accident? Sunt cele mai obositoare experiente pe care le cunosc. Dupa astfel de intamplari se doarme bine, se doarme ca si cand ar fi unica salvare existenta, se doarme vorba unui cunoscut „ca copilu-n pizda ma-sii”. Vrei doar sa dormi mereu.
Tata nu ne batea. Nu imi aduc aminte decat vreo doua palme pe care le-am primit de la el si cred ca o bataie cand eram mai mic, din cauza ca nu voiam sa mananc si mama striga intr-una
-Nu mai suport, pe tine nu te intereseaza de copilul asta, nu vrea sa manance nimic si pe tine te doare in cur, doar televizorul si toiul te intereseaza. Asa m-am saturat, va las pe toti aici si plec in lume, nu te implici deloc.

Evident ca dupa o iesire sustinuta de a mamei de genul asta, tata isi iesea din minti. Atunci a fost singura data cand am luat bataie de la tata. M-a ridicat de pe scaun cu o mana. M-a apucat de glezne si cu o miscare rapida am ajuns suspendat deasupra linoleumului din bucatarie cu capul in jos. Cu cealalta mana si-a scos cureaua si m-a batut la cur. A fost cea mai impresionanta bataie pe care am luat-o vreodata. Nu aveam unde sa fug, nu aveam cum sa scap, nu ma puteam zbate. Stateam atarnat in mainile tatalui meu si incasam. Cred ca de uimire in fata modului original de a lua bataie am uitat plang. Cum spuneam tata nu ne batea, avea insa o pasiune pentru educatia copiilor la masa. La el educatia se traducea in
-Aduceti carnetele!
Lasam orice mancare si mergeam dupa carnete. Apoi incepea spectacolul.
-Noua la matematica! Eu stiam ca exista si 10 sau nu s-a dat 10? A luat cineva zece?
-A luat, ziceam eu, 3 colegi au luat, stiam cu exactitate cati luau zece si recunoasteam absolut sincer.
-Si aia cum au putut sa ia zece au doua capete?
-Pai stiu mai multa matematica.
-De ce stiu ei mai multa matematica?
-Ca invata mai bine.
-Si tu nu poti sa inveti ca iti da ma-ta de lucru. Auzi femeie, nu ii mai da la copil de lucru.
-Nu ii dau eu de lucru, zicea mama.
-Auzi ca nu iti da de lucru. Atunci de ce nu vrei sa inveti? Vrei sa ajungi tractorist sau gunoier? Zi daca vrei ca pentru asta nu iti trebuie scoala, acum te duci sa fii gunoier.
-Nu vreau sa ajung gunoier, vreau sa invat.
-Si atunci de ce nu inveti? Sa vad si eu un zece aici, uite opt la romana. Cum pot altii si tu nu poti?
-Si eu le zic toata ziua asta, intervenea mama, mai nu va dau nimic de lucru numai sa invatati. Pe mine daca ma lasau ai mei sa invat eram doctor sau avocat la ora asta, dar m-au trimis la munca de la 7 ani. Daca ma tinea pe mine cineva asa ca pe voi, toata ziua as fi invatat, dar nu ma tineau. Voi nu aveti nimic de facut si tot nu invatati, ar trebui sa mergeti la munca, cum zice tata-tu, sa vedeti ce frumos e la munca ca poate atunci va arde de invatat.

Niciodata nu aveam dreptate in discutiile cu ei, intotdeauna eram cel vinovat, la fel si fratii mei cand le-a venit randul. Asa ca de la o vreme nu mai ziceam nimic, nici nu mai merita sa dau vreun soi de explicatii, stateam cu privirea in pamant, nu de rusine, ci doar asa ca mi se parea relaxant si odihnitor si taceam. Tata turba cand ma vedea asa.
-Uita-te la el cum tace ca mutu’. Ca bou. Zi ma, zi cum sta treaba. Extraordinar, tace ca vitelu’. Pleci in pizda ma-tii de aici, pleci ca nici macar sa spui ceva cand esti vinovat nu sti, stai si te uiti ca vita in pamant, ca un mutalau.
Incet am inceput sa invat ce anume le face placere parintilor mei. Am inteles ca le placea sa fie ei in prim plan. Statutul social nu le permitea sa emita vreo pretentie in fata cunoscutilor, cu toate ca se straduiau. Am avut tot timpul senzatia ca sunt absolut convinsi ca in derizoriile lor domenii de activitate se simt cei mai importanti, ca practic ei au incarcat de sens meseria lor, ca fara ei ar trebui scoasa din nomenclator denumirea postului. Nu reusisera sa faca vreo inventie fenomenala nu erau cunoscuti pe plan mondial, nu au aparut niciodata la televizor. Au facut in schimb copii. Banuiesc ca nu a durat mai mult de cinci minute pana le-a iesit schema. Mai greu a fost de mama, nu de alta dar avea tot felul de pofte si pe vremea aia sa ai pofte era echivalent cu a avea viziuni religioase si a recunoaste lucrul asta public. De mici ne-au antrenat. Au fost antrenamente intense pentru ca mai apoi sa ne scoata in lume si sa zica:
-Uite, noi am reusit sa facem copilul asta. El vorbeste si a invatat sa nu se mai pise in pantaloni. Stie o gramada de poezii, care pentru alti copii de varsta lui sunt imposibil de invatat. Poate sa stea in genunchi cand e pedepsit ore in sir fara sa isi ceara iertare sau sa planga. Copiii nostri sunt mai buni decat copiii vostri, si oricand va dovedim asta, asa ca va rugam sa acceptati o data pentru totdeauna ca si noi suntem mai buni decat oricare dintre voi.

Asa ca am invatat sa fac diverse lucruri ce ii incantau pe ai mei, sa invat pe de rost texte enorm de lungi, sa recit poezii ce nu aveau nici o legatura cu varsta mea, sa dansez, sa scriu compuneri cu tovarasul Nicolae Ceausescu, atat de bune incat in mod regulat mama era chemata la scoala si laudata pentru buna educatie socialista ce mi-o oferea. Vedeam cum creste inima in ei cand sunt laudati, si eram si eu bucuros ca mi se vorbeste si sunt bagat in seama si ascultat si pus sa povestesc. Era absolut neesential ca nu imi faceau placere nici compunerile, nici recitarile, nici unele. In sfarsit eram copilul cuminte si iubit. Din pacate am aflat in scurta vreme ca o data ce te apuci sa hranesti un animal in crestere, trebuie sa ii tot maresti doza de mancare. Aproape seara de seara tata venea beat acasa. Stiam dupa cum deschidea usa ca e beat, lucru care mi se confirma cand se apuca mama sa urle la el. In momente de genul asta si eu si fratele meu ne ascundeam cat de bine puteam sub patura si ne prefaceam ca dormim.

-Unde-s copiii? Il auzeam pe tata.
-S-au culcat, tu te uiti cat e ora nenorocitule, ca iti bei mintile, nici sa vezi cat e ceasul nu mai esti in stare.
-Pai cum sa se culce? Ei sunt copiii mei si vreau sa vorbesc cu ei.
-Ce sa vorbesti cu ei? Lasa-i sa doarma ca maine merg la scoala.
-Sunt copiii mei si am dreptul sa stiu si eu ce note au copiii mei. Si nu imi spui tu ce sa fac, ai inteles nu imi zici tu mie cum sa fac eu cu copiii mei!!!
Noi asteptam. Stiam ca urmeaza sa ne strige. Asteptam. In cele din urma ne striga, dormind noi nu puteam raspunde, asa ca asteptam sa mai strige o data si inca o data. In cele din urma venea la noi in camera.
-Haideti dincolo, in sufragerie ca vreau si eu sa vorbesc cu voi, si nu va faceti ca dormiti ca stiu ca nu dormiti. Treceti in sufragerie ca si eu am dreptul sa stiu ce note aveti, nu numa’ ma-ta. Ca asa face ea, imi tot scoate ochii ca nu ma ocup de voi si cand vreau sa ma ocup face circ. Cred ca tu ma iei de prost femeie.
-Pai ce sa te ocupi ordinarule, ca numai’ cand vi mut de beat vrei sa te ocupi, asa te ocupi tu betivan ordinar? Nu ai fost niciodata la o sedinta cu parintii, dar tu te ocupi, vai si amar de capul tau de alcoolic.
-Acum ma ocup, dar de cate ori vreau sa ma ocup incepi sa urli la mine. Si ce daca is beat, nu tot tata lor sunt? Sunt tot tata lor, asa ca sa ma lasi sa ma ocup, sa ma lasi sa ma ocup, am zis, intelegi, sa ma lasi sa ma ocup!!! urla tata dand din cap ca un isteric si aruncand cu scuipat pe toti peretii.
Mama tacea instantaneu, abordand o fata cretina si fals indiferenta, ca si cand nici un fel de frica nu ii trecuse pe sina spinarii. In realitate se apuca sa rada amuzata si ii zicea tatalui meu
-Ho, ce ai ai innebunit la cap, ce ai, ocupa-te, cine ti-a zis sa nu te ocupi? Ocupa-te! Si gesticula din mana stanga in semn ca pe ea sa o excludem din toata povestea asta, apoi se adancea in uitatul la televizor.

Din clipa aia stiam ca si ultima reduta a cazut. Asa ne apara mama de obicei, mimand un soi de grija. Niciodata nu s-a intamplat sa scap de vreo cearta sau de vreo mascarie, cand m-a aparat mama. Mi-au luat cativa ani pana cand am inteles, ca in realitate, mama nu e prietenul meu. Un prieten, poate nu reuseste sa te apere ori de cate ori e nevoie, dar cel putin intr-o situatie tot reuseste sa te apere. In conditiile in care mama nu m-a aparat niciodata, cu regret, dar nu o pot numi prietenul meu. Si cu cata credinta stiam eu in clipele alea ca e prietenul meu, ca lupta pentru mine, ca mai apoi sa inteleg ca in realitate fuse-se invinsa de frica si sa imi fie, mie, mila de ea, mie, amaratul de mine. Si chiar si asa, stiu cu siguranta ca nu e prietenul meu, pentru ca eu am fost prietenul cuiva si stiu ca l-am aparat cu toata frica ce o simteam. Vremea minciunilor a trecut, stiu sentimentul de prietenie, nu e in nici un caz cel invocat de mama mea.
-Ati fost azi la scoala? incepea tata.
-Da am fost, ziceam eu primul.
-Si tu Andrei? Ai fost azi la scoala?
-Da…am fost, zicea fratele meu innecandu-se.
Stateam ca doi cretini, cu mufele in pamant. Daca ne-ar fi vazut cineva si-ar fi dorit sa faca un tablou cu noi. Aratam ca si copiii retardati carora le curg bale din gura si le sunt mucii uscati pe fata. Aveai senzatia ca urmeaza sa dam din cap si sa scoatem tot felul de onomatopee. Cam asta era efectul tatalui meu asupra noastra. Frica totala, pierderea totala a identitatii, regresul la starea de primata coplesita de realitatea din jurul ei.