Se opri din ras. Lacrimile uscate ii strangeau fata. Intredeschise ochii pentru a-i inchide la loc intr-o fractiune de secunda. O frantura de zi ii lovise retina, trecand ca o sageata printre jaluzelele orizontale ale ferestrei, printre zabrelele verticale ale pleoapei si apoi prin mediile transparente ale ochiului, creier, perna si tot asa, traversand cu gandul sau odata planeta asta nenorocita pana pe partea cealalta, unde se afla tara sa draga, campia mierlei. Strangerea ochilor, desi trebuia sa-l apere de intrarea brutala a luminii, ii produse o durere reala de acesta data. Urdorile i se uscasera pe marginile pleoapei si la colturile ochiului si il muscau la orice miscare a muschilor fetei.

Zacea asa de cateva zile, poate. Nu stia nici el. Pentru ca, de cate ori deschisese ochii, daduse ba de noapte, ba de zi. Sunetul masinilor ce treceau pe afara se auzea insa necontenit. Oasele sau muschii il dureau de parca luase o bataie marunta-marunta cu parii, pe toate partile corpului. Avea impresia ca doar creierul e viu, si asta doar ca sa constate moartea trupului. De la gat in jos era cadavru. Iar semnele putrefactiei le simtea deja in gura. Isi trase incet-incet capul mai in stanga, ca sa evite razele de viata ce strabateau fantele ferestrei, si deschise incet-incet ochii rupand, in ciuda durerii, sigiliile de la portile lumii viselor si cosmarelor. Desi trairile sale nocturne erau prelungiri ale vietii in infern. De fapt nici nu le putea incadra in vreo specie de vis aparte, sau poate nici nu erau vise, ci halucina intre viata si moarte. La inceput erau placute. Isi visa fetele, cum alerga cu ele prin iarba verde, patata cu cicori si papadii. Apoi pe una o zarea moarta, intre alte zeci de frati, parinti, copii. Si o strangea la piept cu frica pe cealalta. Ploua cu foc din cer. Apoi o pierdea si pe cea din urma. Mama le-o luase Dumnezeu, iar pe el nu se putea supara. Si se vedea cu o pusca mare in mana. Si trimitea moarte cu ea. Uneori, fara misiune, pleca singur prin padurile copilariei. Iscodea cu ochiul in luneta prin satul inamic, unde nu pana de mult ii traisera verii si ii fusese maritata o sora.

Cauta pana ce in catarea armei i se ivea un copil. Batranii erau cu ochii pe copii, femeile in treaba lor iar barbatii pazeau. Cu exceptia catorva santinele, viata parea ca decurge normal. Copiii se impuscau intre ei. In joaca. El ii urmarea prin luneta cum alergau in cerc unii dupa altii, cu arsenal de jucarie sau crengi strambe, in chip de arme. Mimau cu randul victoria ori moartea. Si se ridicau mereu voiosi spre a invinge sau a muri din nou. Ii privea pana vederea se impaienjenea. Pana ce fata nerasa i se imbiba cu apa sarata, amara. Lua mana dreapta de pe tragaci si isi stergea ochii. Fixa din nou pupila in lentila si iscodea pozitiile mai inalte ale asezarii. Vedea doua garzi cum jucau carti. Fumau incruntati asteptand sa le surada norocul. Pe masa era o dama de inima neagra peste care cazu fata insangerata a ghinionistului. Jocul de noroc se curma. Jocul copiilor la fel. Se dadea alarma. Satul devenea pustiu ca dupa o epidemie. Astepta seara, visand cu ochii deschisi, pentru a se intoarce la ai sai. Era ca un brad de sarbatori – traia in aparenta.
Si se trezea intr-un ras isteric, cu lacrimi in ochi.

Intinse mana dupa sticla de tarie. Isi umplu gura cu bautura spirtoasa si o clati bine prin toate colturile. Inghiti scarbit, simtindu-i trecerea parjolitoare prin gura, gat si capul pieptului, pana ce o amorteala incepu sa ii puna stapanire pe tubul digestiv. Isi aminti de ulcerul ce ii sparsese stomacul de cateva ori in sesiunile din timpul facultatii si de sfaturile batranilor de a lua o dusca de tarie dimineata, pe stomacul gol, cu o lingurita de miere. Acum insa, focul se scurgea prin mate, muscandu-le mucoasa. Si bucuros, in loc de miere, ar fi luat o lingurita de otrava. Se ridica in coate si cerceta scarbit camera in care fusese cazat. Numai sticle goale peste tot. Calca ferindu-le, in directia wc-ului. Aprinse becul. „Ce cacatoare curata!”, se mira el. Lumina il deranja si o stinse. Se pisa pe intuneric. Nici nu apuca sa o scuture de trei ori, ca niste batai in usa navalira in linistea camerei. Slavoljube, haide, ca suntem invitati la o conferinta de presa. Avea scarba fata de ziaristi. Gandul il purta acasa. Acolo acestia erau de doua feluri. Din Vest si din Est. Isi aminti ca odata era la un punct de control. La un moment dat, si-a facut aparitia un Mercedes „Cobra”, alb, vechi ca si kalasnicovul ce-l tinea in mana. Soldatul i-a oprit. „Unde mergeti?”. Soferul i-a raspuns:”Uite, ii plimb pe mocofanii astia, ca se joaca si ei de-a razboiul.

Sa aiba ce povesti acasa. Vor sa vada soldati, refugiati, pe dracu’, nu stiu ce vor. Spune-le si tu ca nu se poate mai departe, ca m-am saturat de ei!” Pasagerii se vedea clar ca nu inteleg o boaba. Soldatul se incrunta: „Nu se poate mai departe!” Strainii se tanguira in zadar, ca soferul atata astepta, ca si facu calea intoarsa. Nu trecu mult, ca o alta masina isi anunta sosirea. De data aceasta era o Dacia: „Salut baieti!”. „Salut!”, raspunse ostasul. „Pravoslavnici suntem. Vrem sa ajungem la tabara de refugiati.” „Stati sa intreb pe sefu’!” Intr-un minut isi facu aparitia un gradat imbracat intr-un pulover militar, frecindu-si mainile ca si cum ar fi fost pus pe fapte mari. Dar de fapt si le stergea de ceva unsuros. Il sculasera de la masa, fapt ce era tradat si de felul cum isi plimba limba pe dantura. Ceru o tigara de la un soldat, si-o aprinse si se apropie de masina. Se uita la numar: „Cu Dacia asta ati venit de la Timisoara?” „Da!” „Inseamna ca ati venit pe jos”, se amuza militarul. „Cum mai e pe acolo, ca am si eu o sora studenta la voi in tara? Dumnezeu a ferit-o de razboi.” „E bine.” Ofiterul ii invita la masa, dar ziaristii refuzara: se fereau sa nu ii prinda seara in apropierea frontului. „Dumnezeu sa va aiba in paza! Si nu vorbiti engleza deloc! – e sinucidere. “, striga ofiterul dupa masina care demara lenesa. Stia ca ziaristii astia erau saraci si ca ce vanau cu pelicula, o parte trimiteau in tara, o parte vindeau ziaristilor occidentali, care mai tot timpul stateau ascunsi in hotel.
„Hai ma odata! Vii?”, urla celalalt de dupa usa. „Nu vin ba Slobodane!”, ii tranti raspunsul dupa ce il facuse sa astepte minute bune, „Sa se duca dracului! Ne-au bombardat, si acum ne cauta in cur.”, apoi in gand: „Viata este de cele mei multe ori nedreapta cu noi.

Cum putem fi atunci cu cei din jurul nostru, daca nu intelegatori? Dar nu de data asta!”. Slobodan visa ca adevarata libertate e aici, in tara tuturor posibilitatilor.
Iesi din camera, asa cum dormise, in blugi si camasa, dar incaltat cu o pereche de bocanci. Colinda strazile cu cladiri inalte pana la cer. Undeva, vazu un magazin. Intra. Privirea ii cazu pe o pusca. Tinti prin vitrina in strada. Zambi. O plati si se intoarse la cladirea unde era cazat. Urca pe acoperis si incepu sa urmareasca prin luneta trecatorii. Vazu o fetita. Ochii i se impaienjenira de lacrimi. Le simtea gustul in coltul gurii. Lua mana dreapta de pe tragaci. Se sterse la ochi. Lumea parasea grabita zona. Ochi apoi pozitiile mai inalte. Lunetistii se pregateau de tragere. Tinti capul unuia si trase: nici un efect. Mai trase o data, inca o data, apasand nervos tragaciul de plastic pana ce o caldura ii strabatu grumazul. „O, bože!” Isi stranse fetele la piept si se culca pe spate, lasandu-se prada jocului. Asa era tot timpul: fugeau in cerc, ba el dupa ele, ba ele dupa el, i se aruncau in brate, tipand de bucurie sau de teama gadilatului… o furnicatura ii cuprinse tot corpul. Zambi de placere. Zambetul ii ramase etern, privirea adancita in ochii fetelor sau in albastrul cerului. Totuna.