3

La 9 a sunat telefonul.
- Alo,da..
- Cat timp o sa mai dormi, amice?
- Mmm…cine naiba esti?
- Joanne, smartass. Ai o voce ciudata, esti intreg?
- Scuze, da. M-am culcat cu geamul deschis si ma cam doare capul.
- Stiam eu ca te-a lovit ceva. Nu treci pe aici? La 12 imi dau drumul.
- Ok. Zi-mi unde.

Am luat autobuzul de langa parc. Deci patru statii, de acolo ajung la o piata, fac stanga pe langa o statuie si am ajuns. Stateam de doi ani deja si habar n-aveam de orasul asta. Ma descurcam mai prost chiar decat pustii din anul I, aveam o memorie foarte lenesa si mergeam prin putine locuri. Am prins un loc bun, la umbra, era ingrozitor de cald in ziua aia, si am inceput sa numar. In spate un grup de tipi se luasera la cearta, langa mine o babuta ii privea destul de uimita. Oamenii batrani au un fel teribil de a se oripila de tot ce aud. Ei bine, nici ea nu facea exceptie. La un moment dat a inceput sa ingane , “Dumnezeule mare..”,”Cine a mai vazut asa ceva..” s.a.m.d Eu asteptam sa se miste mai repede autobuzul,sa cobor si sa insfac un suc de la gheata. La ora aia insa, totul se misca in reluare; obiectele curgeau la soare ca in tablourile lui Dali, transpiratia imi facea capul sa explodeze ca un balon supraincarcat . Am ramas blocati intr-o intersectie. M-am ridicat si am mers pana la cabina soferului. Mi-a dat drumul si am luat-o pe jos pana la a patra statie care, spre norocul meu, era la o aruncatura de bat.
- Aveti un ceas, ma scuzati.
- E 11 25.
- Ok. Merci
Nu imi placeau ceasurile de mana, n-am avut aproape niciodata unul. Pe atunci erau din pacate putine ceasuri pe strada. Am ajuns la statuie. Langa ea se afla un chiosc; mi-am luat o cutie de cola. M-am apropiat sa citesc placuta. Tipul fusese luptator in razboiul mondial, al II-lea, si murise undeva in Europa.

- Buna Jo.
- Hei, ai ajuns la timp. A fost greu?
- Nu, a fost ok. Am coborat mai devreme si mi-am luat ceva de baut. E al naibii de cald azi..
- Stiu, eu nu suport vara. Ia un loc, termin imediat.
Jo lucra intr-un magazin destul de simpatic. Puteai gasi o multime de cadouri ciudate pe care ti le impachetau in pungi de tot felul si peste toate astea nu era scump deloc. M-am plimbat un pic inauntru. Era racoare, mirosea peste tot a nou si a parfumuri feminine. La un moment vad cativa copii care intra si incep sa se alerge pe langa mine. Se strecurau pe sub mese, ieseau si intrau din nou, nimeni nu parea sa ii observe in afara mea. Joanne se ocupau de o doamna careia ii impacheta un urs imens de plus. Usa se deschidea, se inchidea, dintr-odata simt ceva care mi se prinde de picioare.
- Ssshhh.

Dau din cap si ma prefac ca nu se intampla nimic. Iau din rastel o felicitare si incep sa o studiez. Scria “fragile. do not open”. Ce poate sa fie, trag de ambalaj si un praf albicios se imprastie in aer. Ma apuca un stranutat ca in Stan si Bran. De trei, de patru, de cinci.. nu ma opream sub niciun chip. Mi-am acoperit fata cu mainile si m-am tras intr-o parte. Piticul se tinea inca de mine. Am vazut-o pe Jo venind. Am luat-o de la capat.
- Stranuti nu gluma, a inceput sa rada
- Nu…dar…., eram intr-o serie buna.
- Aaa, ai incercat prafurile noastre, de data asta radea cu pofta si ma deprima. Pe astea le-am primit de curand, nu-ti face griji o sa iti treaca repede. Clateste-ti fata cu putin apa.
- Oki…pe unde .. e…?
- Ia-o pe aici.

Pustiul a tulit-o pe undeva, am ajuns in baie si mi-am bagat nasul sub jetul de apa. Reuseam sa o patesc de fiecare data. Acum incepusem sa o iau in serios, plictiseala ma facuse mai sensibil decat eram. “Rahat, cum naiba le nimeresc eu pe toate. Ma intreb daca mai vad bine.”
Intr-adevar mi-au lacrimat ochii destul. Imi doream sa urasc pe cineva atat de tare, sa-l prind si sa il indes cu nasul intr-o felicitare idioata. Si sa ii agat un pitic de picioare care sa il ciupeasca.

Am iesit si am sters-o cu Joanne. Ne-am oprit si am luat niste bere, nu statea prea departe. Erau un apartament micut la ultimul etaj al unui bloc ceva mai nou ca al meu. Am urcat cu liftul. Mi-am agatat tricoul in usa, fapt care mi-a lasat o buna parte din spate pe afara. Imi era prea sila sa injur si am mers direct inauntru.

- O sa fie ok, ti-l repar eu mai tarziu.
- Ma descurc, nu trebuie sa..
- Auzi, lasa faţa asta. Ne descurcam. Esti enervant cand te pleostesti asa..
- Nu vezi ce patesc? O sa imi pice ceva in cap intr-o dimineata si o sa ma bucur la maxim. Dupa aia o sa vin acasa si o sa ma impiedic de prag, o sa merg in baie si o sa alunec pe jos…
Pe Jo o pufnea mereu rasul. Cred ca eram un fel de mascarici pentru ea sau mai degraba ii placea sa stea in preajma mea pentru ca ajungeam mereu in situatii idioate. Nu eram atat de ghinionist, cred eu. Mi se intamplasera multe lucruri bune si iesisem din multe rahaturi, dar cand venea vorba de treburi marunte, o dadeam in bara intotdeauna. Unii au un sadism innascut si ea se potrivea de minune descrierii. Era in afara de asta o fata foarte draguta si tanjeam dupa multe din chestiile pe care le avea.
- Prinde! Mi-a aruncat o cutie de bere, a luat si ea una si a venit langa mine pe canapea.
- Multumesc. Ai loc? Ok.

Era umbra pe partea unde ne aflam. La ora asta, la mine patul devenea o plita incinsa la maxim intotdeauna daca nu acopeream gemurile cu ceva. Aici nu era atat de fierbinte si nici urma de soare. Am mai luat cateva guri si Jo m-a lasat sa ma intind. Aratam ca unul din ranitii de pe fronul de est, poate ca asa se simtea si tipul care avea statuia de langa magazin, inainte sa moara. Ochii imi mai lacrimau un pic. Mi-am pus o perna sub cap si am inceput sa vorbim despre tot felul de nimicuri si sa radem ca si cum nimic altceva nu conta. Cel mai minunat lucru sa palavragesti fara sens la racoare cand afara se traieste la 110 gr. F, sa nu iti pese ce spui si totul sa se suspende ca o fotografie incremenita . Visam la asta si voiam sa invat sa pierd timpul independent de lumea in care ma aflam, la fel ca un astronaut ajuns pe Uranus, unde totul se calculeaza altfel decat aici, sa ma bucur de relativitate si sa rad de mine insumi. In definitiv, aici nu era nimic mai bun de facut.

- S-a facut 4 deja.. ce repede a trecut timpul. Fir-ar..
- Daca bei, normal.. Am inceput sa rad, pana sa ma dezmeticesc bine primisem o perna imensa in cap. Semanam cu Mike Tyson facut KO, doar ca eu nu voiam sa o musc de ureche. Sau cine stie.
- Meriti, zgarie-branza ce esti ! Pana sa ma ridic mai primisem una. Eram groggy. De unde naiba le scoate.. M-am ghemuit, am prins perna de sub capul meu strans si am inceput sa ma apropii. Nu se speria deloc, am mai zarit una si am luat-o si pe ea.
- Bastard, crezi ca mi-e frica ? Hai da. Da ma daca te tine. La naiba.. Mana mea dreapta a izbit cuceritor. Inamicul s-a adapostit in bucatarie.
- Deschide. O sa intru pe geam daca nu..
- Nu deschid, maimutoiule ce esti. Am auzit un clinchet ca de zavor, am mai stat acolo cateva minute si m-am refugiat pe canapea.
- Sobolanule, iesi tu din ascunzatoare. Vedem noi atunci.. m-ai auziiiit?
- Nu aud, am asurzit.
- Super, stiam eu ca tintesc bine. Hehehe..

Pana sa apuc sa zic bine, din spate un urs imens de plus mi-a poposit pe teasta deja avariata. Dupa el pernele de dinainte, cea cu care atacasem si inca ceva. Buf, buf, snap. Eram un sac de box de toata frumusetea. Bestia trasese patura de pe canapea, mi-o pusese in cap si acum ma avea la discretie. Ca sa nu mai zic de norul de fulgi pe care il inghiteam/respiram amandoi.
- Aaaaaaa ..
- What the …
Am reusit sa ma ridic si am luat-o de picioare (invataseam asta de la un prieten care stia judo) dupa care am trantit-o pe canapea. I-am incrucisat mainile si atat i-a fost, castigam teren cu fiecare secunda.
- Da-mi drumul .. shit…
- “Now u get what u deserveee..” , incepusem sa hohotesc fredonand cantecul cu pricina.
- Ia mana de pe mine, bruta ce esti. Sobolanule, maimutoiule, pfuah inghit fulgi.. Broasca raioasa, mormolocule, o sa iti rup picioarele… aaah.
- Gata ..te gratiez. Facem pace? O tineam bine de maini.
- Nu, o sa te ucid monstrule .
- Deeeeci, supereroule facem pace?
- Bine..hai..

Dupa asta i-am dat drumul si m-am parbusit in dreapta ei in mormanul de fulgi. Chiar obosisem nu alta, se cunostea perfect ca lasasem sportul balta. Ceva incepuse sa ma gadile pe la incheieturi, n-am luat in seama. Cazusem intr-una din visarile de zi cu zi, nici eu nu stiam ce imi trece prin cap in momentele alea. Cineva imi spusese ca arat ca si cum m-as droga; aratam ciudat ce-i drept, dar ma obisnuisem cu mine. Tot asa, mintea mea se ducea pana la Polul Sud sa danseze cu pinguinii, se intorcea si lua metroul in NY, Cuba… Jamaica… acasa in patul meu sau la Joanne inghitind fulgi.

- Ha, prins amice.
- Cum…?
Imi legase mainile cu un fel de sfoara subtire pe care o zarisem in camera mai devreme. Se urcase confortabil in spatele meu si incepu sa toarne ca un tobosar beat care isi macina creierii lovind tot ce misca.
- Cimpanzeule, credeai ca scapi? Animal de casa, vagabondule, cartita, puslama, bestie, betivule…….

Sa fi continuat pe putin zece minute numarate, fara sa se repete prea mult. Era usoara, nu ma durea prea tare spatele cand sarea si se agita. Nu la fel pot spune despre cap.. “Sconcsule…” a zis dupa care s-a prabusit definitiv langa mine. Calaul si victima zaceau terminati pe un pat de fulgi si de praf. Am incheiat armistitiul pe loc.
Am tras-o langa mine si i-am dat parul la o parte de pe fata. Avea ochii verzi si luciosi ca niste licurici. Obrajii ii erau albi si moi, neatinsi, perfecti cum mi-am dorit o viata intreaga sa fie si ai mei. Soarta nu fusese prea blanda. Am inceput sa o mangai usor cu mana dreapta, cu cealalta i-am prins palma stanga. Imi placea sa ma joc cu degetele ei, scurte si grasute, mi se parea ca ai putea sa o cunosti perfect doar privindu-le. Desenam cerculete in palma ei, ii atingeam in treacat obrajii. Nicio vorba in rest. Soarele se lasase purtat pana pe partea cealalta a cerului ca un condamnat la inchisoare pe viata. Si la singuratate.

- Dave..ma gandeam ca..

Mi-am apropiat fruntea de a ei si am sarutat-o usor. Apoi inca o data, mai lung si mai cald. Ne-am apropiat corpurile, pana ne-am atins picioarele, burtile si pieptul. I-am simtit sanii lipiti de mine, am continuat sa ne sarutam asa cateva minute. Era o caldura teribila pe care toata fiinta ei o emana, ca o energie necunoscuta care ma dadea peste cap, ma umplea de ceva special si era minunat.
Am inceput sa ii sarut gatul, sa cobor cu degetele din parul ei pe umeri si pe sani. I-am scos bluza, apoi pe a mea. Simteam ca timpul incremenise si se evaporase, ca eram suspendati si pluteam aiurea intr-un balon spart pe cale sa se prabuseasca. In cateva secunde eram amandoi dezbracati. Jo s-a intins pe spate, i-am sarutat sanii si pielea ei tot mai moale se infiora. Gemea incet, am mers mai departe, ii adulmecam mirosul, respiratia ii devenea din ce in ce mai rapida . Inima mi se zbatea si pulsa ca un prizonier. Ne-am rostogolit de cateva ori.
M-am ridicat si am strans-o in brate.

Am adormit dezbracati. Cand ne-am trezit soarele disparuse, era noapte de-a binelea. M-am dus sa iau o sticla de suc si niste ciocolata.

- De dimineata trebuie sa merg la magazin. Poti sa ramai aici pana ma intorc..cum vrei..
- E in regula, o sa vin cu tine.. daca e ok.
- Bun. Ma duc sa fac ceva de mancare, ti-e foame?
- Nu..
- Sigur?
- Da..merci.

Pana la urma am infulecat niste macaroane cam reci cu ceva carne si branza. Apoi ciocolata. Am stins lumina. Ne-am mai sarutat si am adormit cu geamurile deschise. Dimineata nu urma sa aduca nimic nou, poate o durere de cap sau inca o veste proasta. Devenisem melancolic si mizantrop. As fi vrut sa raman cu Joanne in camera ei de pe acoperis, sa hranim porumbeii si sa ne batem cu perne. Viata nu era prea palpitanta in rest. Aveam 23 de ani si ma simteam terminat. Asa si eram. Mi-as fi dorit sa am niste marijuana cu mine sau macar o gura de whisky care sa ma arda pe dinauntru, sa aprind un chibrit si sa ma intreb de ce o fac. Sa rad la fata mea de clovn in oglinda. Sa ma fac praf cu Jo si sa ne-o punem in toate felurile posibile, sa batem usa in cuie si sa facem cumparaturile cu undita de la etaj. Tot ce putea sa faca din existenta mea un eveniment, un fapt incalificabil si iesit din randurile oricarei categorii. Ceva “mare”.

4

Eram un mizantrop antrenat pentru ca incepusem prin a ma uri pe mine insumi. A fost un proces bine fundamentat. Ura se naste, in definitiv, din neconcordanta dintre asteptarile/sperantele mele si ceea ce se intampla. Acelasi lucru s-a intamplat sa traiesc o buna bucata de timp. Nu cred ca uram oamenii, insa, pentru ca faceau sau nu faceau ceva. Ii uram in sine si asta dadea un oareacare sens tuturor actiunilor mele. Imi amintesc ca ma ascundeam intotdeauna cand venea vorba de evenimente la care participau multi indivizi, chiar cand venea vorba de partyuri si alte prostii la care trebuia sa zambesti frumos si toti sa se simta bine, la fel de bine ca tine. Trebuia sa fii egalul tuturor si toti sa iti fie prieteni de-o viata. N-am suportat asta. Era prea mult pt Dave Miles, un mic geniu al cartierului Brooklyn, NY sa ii inteleaga pe ceilalti si, cumva, sa ii accepte pentru ceea ce erau. Trebuie sa recunosc ca la inceput nu a fost decat o tampenie si nimic mai mult. II uram pentru ca nu puteam fi ca ei/ nu reuseam sa intru in jocul ala demential si inutil pe care il instituiau odata ce imi apareau in cale. Ura poate tine loc de viata insa, asta am descoperit mai tarziu. “David, de ce nu mergi la petrcerea lui Tommy? …. / Mm, nu imi place mutra lui. / Ok, dar n-ai fost nici la Geena…chiar nu iti place nimeni?.. / Nu, mama. Lasa-ma in pace…/ Bine..daca tu spui..era totusi frumos sa te fi dus../ Sunt sigur. “. Apoi tranteam usa si ramaneam acolo zile intregi fara sa sesizez ce se intampla in jurul meu. Si fara sa imi pese. Viata mea era, pe buna dreptate, un sir interminabil de frustrari si senzatii de superioritate pe care nu reuseam sa le infranez oricat as fi incercat. Eram un ciudat si ma simteam, totusi, foarte aiurea in pielea mea.

N-am mers cu Joanne in ziua aia. Eram prea obosit si deprimat sa fac asta. Mi-a parut rau; s-a dus singura si s-a intors la timp inapoi. De obicei faceam planuri pentru orice, chiar si pentru lucrurile marunte. Aveam asteptari. Jo facea nota discordanta; nu voiam pur si simplu sa o fac o parte din lumea mea de rahat, nu voiam sa astept cu orice pret sa ma dezamageasca si apoi sa uit definitiv de ea.
Cand a aparut eram la birou si scriam. Imi cumparasem de la un chiosc un carnetel minuscul si un pix, cateva beri si urcasem inapoi. Inca nu puteam sa raman sus si sa pescuiesc.
- Hei, esti bine? Uu..
- Buna. Da, e ok. Scuuuze ca n-am venit cu tine. Stau prost de tot cu somnul..am avut o perioada aiurea si sigur te-as fi incurcat daca veneam.
- Eh, stai linistit.. a fost plictisitor de tot oricum. Am primit niste comenzi serioase, am inchis magazinul ca sa avem timp sa le facem..bla bla.. M-a stresat seful si am venit inapoi..asa ca iata-ma. A inceput sa zambeasca , era foarte simpatica indiferent de starea in care eram eu. De data asta proasta..
- Si eu care credeam ca sunt ghiniost..
- Tu vorbesti numai prostii.. Uite ce am adus. Mmm..
A scos o punga de placinte. Am salivat pe loc si m-am napustit spre ele. Nu stiu cum ghicea de fiecare data o solutie pentru momentele de rahat pe care le aveam. Era amuzant in orice caz. Ne-am asezat pe covor si am inceput sa mancam. Ne-am sarutat un pic, eram prea obositi pentru mai mult si ne-am tolanit pe patul ramas nefacut.

Pe seara am hotarit sa iesim undeva, oriunde. Am coborit din bloc si in zece minute ne-am nimerit intr-un bar dragut.

- Hm, e un loc simpatic. Hai sa ramanem, vrei?
- Dap. Uite o masa faina acolo.. Am mers si ne-am asezat, am comandat doua beri. N-aveam niciun chef, asteptam ceva si naiba stia ce. La un moment dat cativa tipi au inceput sa cante. Ceva jazzy, slow si perfect pentru creierele noastre prajite. Jo si-a aprins o tigara, eu am mai cerut o bere si am ramas asa ascultand pierduti o perioada. Nu realizam prea bine ce ni se intampla. Eram prea plictisiti si o stare de spleen plutea odata cu fumul in rotocoale pe langa noi. Un tip a spart cateva pahare, s-a ridicat si a iesit. Nimeni nu s-a sinchisit de asta. Pe la miezul noptii ne pregateam sa plecam; vorbiseram putin, dar ma simteam linisit si asta era ok.
- Mergem?
- Ok, stai sa-mi termin berea..
- Ok. Uite ca incepe ceva .. imi suna cunoscut..
- Da si mie..cred ca e .. oups. Am un lapsus.. Fir-ar.
- Lasa, hai sa ascultam .

Nu am aflat ce era. Am mai ramas inca zece minute, ne-am ridicat si am iesit. Se facuse racoare. Jo si-a mai aprins o tigara si am mers pana pe o banca, intr-un parculet minuscul.
- N-am mai fost pe aici. M-am uitat un pic in jur, era rupt de peisaj si cu atat mai bine, mi-am zis.
- Nici eu, doar o singura data, mai demult.. [a urmat o mica pauza apoi a continuat] Stii, s-a facut cam frig, cred ca o sa si ploua. Poate ajungem leoarca, ar fi perfect..
- Hehe.. Am experiente neplacute cu ploaia. Sper sa nu.. Vino mai aproape.

Am luat-o in brate si i-am incalzit mainile si gatul. Se racise repede, ne asemanam; eu aveam circulatia destul de proasta si imi inghetau in permanenta mainile, mai ales daca era frig. Am stat asa, am continuat sa ii tin palmele in ale mele si sa o sarut usor pe frunte si pe par. Era moale ca un ursulet de plus. As fi luat-o cu mine; as fi facut-o mica, atat cat sa-mi incapa in buzunarul de la camasa. Daca as fi crezut in Dumnezeu, i-as fi cerut asta. Sa merg pe strada, sa fie acolo si sa vada totul ca un univers imens din care nu mai recunoaste nimic. “Hey, Dave ce mai face Jo? / E bine, amice, uite-o acolo, se joaca in ceasca de ceai.” sau ” Ce faci, David, fiule? / Pe aici cu Jo. / Mmm..pai si unde e?/ Jo, nu mai dormi, piticule. Uite aici.. / [...] ” . Voiam sa fie a mea, sa-i creez o alta lume in care sa se simta libera. Una pe care niciunul dintre noi nu o avea, dar pe care eu nu as fi fost in stare sa o pastrez. Incepusem sa cred ca aveam nevoie de suferinta, era aiurea. Sunt momente cand refugiile sunt tot ceea ce ne tine in viata, refugiul meu devenise spleenul, pierderea de timp si problematizarea tuturor nimicurilor.
N-am mai stat foarte mult si am mers inapoi la Jo. Am adormit fara sa imi dau seama, m-a invelit si s-a asezat langa mine. De dimineata m-am intors acasa.

5

Am plecat pe jos. Plouase si in jur plutea mirosul unei plaje imense, interminabile. Mergeam fara tinta; eram singurul individ fara rost de pe strada. Era luni, deja. Oamenii se indreptau catre slujbele lor, catre metrou, se inghesuiau in statii de autobuz, se imbranceau si o stare necunoscuta ii invaluia ca o pelerina. Erau intr-adevar in viata. Nu stiam ce inseamna sa traiesti pe atunci. Nu simtisem niciodata ca are sens sa ma supun vreunui imperativ, ca ma aflu sub auspiciile unui “trebuie” care urma sa imi tina loc de univers .. si in cele din urma de viata in sine. Mi se parea ca toti erau simpli prizonieri ai unei existente mecanice. Am inceput sa privesc atent chipurile lor. Unii imi aruncau si ei priviri dure, se uitau urat si trist in ochii mei ca si cum ar fi fost bolnavi, iar eu as fi aflat tocmai atunci asta. “La ce dracu te uiti mah?.. Inca unul. Ce aveti toti azi? Sa va ia naiba.. Hai ca a venit autobuzul..”. Fetele lor erau palide si muscate de singurul virus care ii imbatranea si ii facea tot mai ursuzi : tristetea. Ceilalti nu ma observau in niciun fel. Cunosteau perfect fiecare bucata de asfalt din drumul lor, iar ziua aia nu urma sa aduca nimic nou, acelasi experiment sisific de doi bani pe care il numeau viata.
La un moment dat m-am trezit in fata blocului. De la cativa metri se apropia Lester.
- Buna dimineata, Dave.
- Neata, dle Lester. Nu stiam ca sunteti asa matinal..
- Hehe, am inceput-o de luni. O s-o tin asa toata saptamana. Sa nu-mi zici pe nume de n-o s-o fac..
- Ei, credeti ca am cum sa va verific?
- Si nu-l crezi pe batranul Lester? Vulpe batrana, pustiule.
- Nu zic nu. Eu intru ca am degerat deja..
- Fugi. Noroc bun.
- La revedere.
Am deschis usa si am intrat. Pe scari am dat de dna McAllister.
- Neata. Ti-am gasit niste plicuri in cutia de scrisori.. Am vazut ca nu mai are incuietoare si mi-a fost teama sa nu ti le ia cineva. Vino cu mine sa ti le dau.
- Multumesc mult. Vin acum.
Ia un teanc de coli, ziare si alte plicuri si incepe sa le sorteze. Se misca cu o viteaza uluitoare, tinand cont ca avea mai mult de 60 de ani si ca de ceva vreme suferea de Parkinson. De altfel o babuta foarte de treaba, sociabila si uneori barfitoare. In fine, adeseori.
- Aha. Uite aici, astea sunt.
Mi-a dat un plic mare, maro si plin de timbre si semnaturi, iar langa el inca doua mai mici.
- Va multumesc. Astept ceva si ar fi fost foarte aiurea sa le ia cineva din cutie..
- Nicio problema. Doar suntem vecini.
- Aveti dreptate. Acum ma scuzati, sunt cam obosit si trebuie sa urc. O zi buna.

Am luat-o pe scari cu plicurile in mana. Voiam sa ajung odata inauntru; o durere de cap incepea sa bata toba in urechile mele inghetate, timpanele si obrajii imi pulsau. Pe maini le simteam cel mai putin. Am cautat cu greu cheia; si mai greu urma sa fie sa o rasucesc in yala. “Fir-ar, niciodata nu reusesc.” Incerc o data, scap cheia din mana, a doua oara rasucesc cu putere. Ups. Nu vrea sa mearga mai departe in nicio directie. “Urasc usa asta. O urasc. O uraaaaaaasc”. Incerc sa ma calmez, evident ca nu imi iese. Pun plicurile jos si ma aplec cat sa examinez mai bine incuietoarea. Nimic deosebit, oricum nu aveam un ochi format pentru orice insemna practica. Puteam sa raman fara curent, apa si gaze daca cineva nu m-ar fi ajutat la nevoie. In orice caz, yala asta nu era prietenul meu cel mai bun si nu fusese niciodata. “Ok, ok. Stiu ca o sa mergi. Stiiiu, trebuie sa mergi.” O trag un pic si apoi invart usor spre stanga. “Pfiu, a mers. Acum din nou spre dreapta, usurel.” Fac exact cum gandesc dar cheia nu pare sa fie nici ea de partea mea. Totul e minunat si firesc. Ii ard un picior zdravan. Sunetul se izbeste de pereti si face toata scara sa rasune. “Deci..ultima oara. Mi-e somn al naibii si n-am chiar niciun chef sa cobor..si sa..si sa..”. Prin clanta, trag usa spre mine si o ridic usor. Apoi rasucesc. Tzac. Tzac. Si iata-ma in sfarsit inauntru. Iau plicurile si incerc sa scot cheia, nu se propteste si o las in plata domnului acolo.

Un aer inchis domnea in incaperile cu pereti crem, scorojiti usor pe la colturi, cu ferestrele permanent acoperite, cu tavanul veghiind mult deasupra capului meu epuizat si inutil. Am aruncat hartiile pe masa si am plonjat in patul ramas nefacut de atata timp. Mi-am dat jos pantofii si camasa cu o viteza demna de invidiat, aproape prin somn, am prins perna in brate si am inceput sa visez.
Am ramas nemiscat pana la pranz. Se facuse mai cald, eram dezvelit si pe mutra mea se vedeau urmele cearsafului ca un semn supranatural al faptului ca reusisem sa adun peste unspe ore de somn si ma mandream cu asta. Nu eram liber si o stiam. Cu toate astea, aveam cel putin privilegiul sa aleg : traiam intuil si impardonabil in fiecare din actiunile mele esuate.
Nu dadeam doi bani pe regulile lor, pe ceea ce credeau sau, in definitiv, cereau de la mine. Voiam sa trec prin toate clipele urmatoare simtindu-ma total diferit, plutind intr-un alt plan paralel si intangibil. O viata pe care ei n-o puteau avea niciodata; o existenta egala cu o serie infinita de gesturi, in parte gresite, in majoritate absurde, provenite insa in totalitate din mine, din acel “eu” suspendat si fantasmagoric pentru toti acei tipi care scuipau la metrou asteptand si injurand o noua zi de munca interminabila si abrutizanta.

Am hotarat ca e momentul pentru o baie fierbinte, o ceasca de ceai cu lamaie si cateva piersici. Am dat drumul la apa. Aburul a inceput sa umple incaperea; in scurta vreme urma sa am parte de o mini-sauna pe cinste, iar asta imi relaxa ultimii neuroni ramasi. Incep sa ma dezbrac, intre timp ma apropii de gemuletul de la baie. Trag o privire scurta, imi retrag ochii apoi revin. La una din ferestrele de vis-a-vis, cineva urmarea atent cu binoclul oamenii si cladirile din jur. Un sentiment de deja-vu se napusti asupra mea. Intr-adevar. “Aha..Tu din nou. Incepe sa devina interesant..”. Era acelasi chip care ma fixase cu cateva zile inainte. Spionul perfect. Varsta: 17,5. Ochi: caprui. Par: negru, scurt. Ten: masliniu. Semne distinctive: nu detine. Ma facea din ce in ce mai curios. In cele din urma am intrat in apa si a durat ceva pana sa ma hotarasc sa ies in lumea reala.

Stateam in cada si visam, la fel cum copii din scoala primara se vad calatorind prin lumile benzilor desenate ori a desenelor animate. Ei erau eroii lor preferati. Eu voiam doar o iesire, cat de mica din lumea mea apasatoare si rupta de realitate. Am fost de destule ori aproape sa adorm si sa ma duc la fundul apei ca un mic bolovan visator si bizar. M-ar fi bucurat oricum mai mult decat pentru o moarte banala. “Pur si simplu i s-a oprit inima..avea 83 de ani.”/ ” Pai..cancer pulmonar” / “Si mie imi pare rau..a fost un accident groaznic”. Satul de formularile astea, incepusem sa imi compun formule pe care ceilalti sa le foloseasca atunci cand imi descriu moartea, epitaful si alte amanunte scabroase si amuzante cu care imi umpleam o buna sectiune din creier. “Mort in cada: cazul Miles, student inecat in propria baie”. Era dragut. Nu m-ar fi bucurat ca cineva sa imi ia moartea in serios. Daca ratau in a face asta cu viata mea, deja ceea ce ii succede e un sir de evenimente pe care nu le mai percep in probabil niciun fel. Drept urmare nu ma pot influenta in niciun fel. Logica mortilor in cada, din neatentie proprie, preocupati de viitorul lor ca entitati non-insufletite.

Am iesit din baie. Am facut un ceai pe cinste si m-am dus langa geam. Spionul disparuse sau nu il mai vedeam eu cel putin. In scurt timp a reaparut. Era meticulos, tactios si gentil cu aparatura. Executa totul cu atentie, iar asta o facea tot mai sexy in ochii mei. “Hei, teleporteaza-te aici ca sa ne vedem mai bine, spionule. Fac cinste cu un ceai.”. Trebuia sa aflu ce se intampla de fapt. Macar asta imi oferea o ocupatie. Evitam prin urmare timpul petrecut injurand omul din oglinda mea, dispretuindu-l si eliminand o mare parte din inutilitatea care ma dadea peste cap. Si asta nu era nici pe departe tot.

M-am strecurat undeva la coltul ferestrei si m-am ghemuit pe un scaunel subred pe care-l aveam, la fel ca un fotograf chinuit, dar extaziat. Sprijineam binoclul de marginea de lemn, iar asta imi usura munca. Am rasuflat adanc. Iata-ma intrat in joc. Spionul se misca abil, statea ascuns in spatele unei perdele verzi dintr-un soi de catifea, opaca, si urmarea cu gesturi lente ceea ce se intampla in jur. Avea parul negru, lucios ca o mantie de scai; bretonul ii acoperea o mare parte din frunte, cu cararea pe partea stanga cum o priveam. Se rotea usor, ajunsese aproape de zona in care ma aflam. Cu cat se rasucea, incepeam sa ii vad umerii. Erau goi si pentru o clipa mi-a trecut prin cap ca ar putea fi si ea goala, dar ideea s-a spulberat imediat ce spionul s-a lipit cu trupul de geam, l-a deschis si a iesit imprudent in bataia tintei. “Hei, ce se intampla..”, ma gandeam.”Sa vedem..hmm..”. La un moment dat o vad lasand binoclul deoparte. Da perdeaua intr-o parte si cu o miscare demna de pisicile dnei McAllister isi intinde mainile subtiri si strange din ochi, apoi se prabuseste (in)franta pe pervaz.. “Ha, am schimbat rolurile. A mea esti..”. Maresc zoom-ul la maximum si urmaresc atent fiecare detaliu. Pentru o clipa mi-am dat seama ca ceva in capul meu nu era in regula deloc, am aprobat asta, dar putin imi pasa. Ce naiba. Fata asta avea ceva sau pur si simplu paranoia mea functiona mai bine ca niciodata. Incepusera sa ma doara oasele dar nu ma miscam aproape deloc, ca actorii care se antreneaza pentru a juca rol de statuie. Asadar..avea ochii inchisi la culoare, aproape negri. Purta un maieu usor larg, cu desene ciudate, indescifrabile, un amalgam de dungi rosii,verzi si albastre pe fond crem. Unghiile ii luceau, fata era alba, in ciuda caldurii care mie imi aprinsese pielea, si buzele groase pe care le umezea si le rodea din cand in cand, poate din plictiseala. Nimic extra, dar imi starnise curiozitatea si ca atare..ce putea fi rau in asta.

Ma uitam in continuare si ma rostogoleam tot mai mult intr-un fel de vis, incepusem sa plutesc departe de trupul meu chircit sub un geam de garsoniera, departe de fata mea semi-mutilata si de aerul cald care imi umplea plamanii. Eram in aer, intre doua blocuri, pe sarmele umplute de rufele lui Lester, in balcoanele cu mate pufoase si colivii. Pluteam si distanta nu mai era o problema, ca un astronaut amnezic sau mai degraba ca unul bolnav de Alzheimer, cu cat timpul trecea ma duceam tot mai adanc si tot mai sus, intr-o dimensiune paralela care ma absorbea. Eram fix pe franghia invizibila care lega privirea mea de a ei, nu clipeam. Aerul se rarefia si nu mai simteam ca respir, vedeam oameni ca pe niste puncte negre pe fata pamantului de dedesubt. Ma duceam tot mai aproape de ea si ma micsorasem si eu, eram un purice gata sa ii plesneasca pupilele cu o saritura, gata sa fie inghitit. Dar fara teama. Pur si simplu levitam, iar ea nu parea sa vada nimic, nu parea sa gandeasca si incepeam sa ne desprindem amandoi de realitatea care ne sugrumase. Se formase o conexiune, la naiba, chiar asa era.
Daca doi oameni se trezesc plutind in visele lor in acelasi timp, asta inseamna ca fac parte din aceeasi dimensiune. Perfect. Eram la fel ca si ea un tampit care viseaza cu ochii deschisi, ne pierdeam timpul si deveneam profesionisti in asta. Trebuia s-o cunosc. Dar nu chiar atunci.

Am dat binoclul jos si am deschis geamul larg; chiar era cazul, inauntru se facuse ingrozitor de cald. M-am facut ca nimic nu se intamplase si m-am aplecat pe pervaz, cu ceasca de ceai in mana. Am intins bratele si am lasat capul in jos. Puteam vedea o sumedenie de copilasi alergand prin iarba, cateva mingi si baloane zburau de la unii la altii si zgomotul rasuna in tot cartierul. Erau niste omuleti cu cheita, nu s-ar fi oprit probabil nici a doua zi dak pe inserat nu erau tarati, literalmente, in casele lor. Incepeau sa invete cum se injura si o faceau in gand; mici frustrari urmau sa creasca in capusorul lor rotund si simpatic. La un moment dat ma trezesc cu o mica ploaie care imi sterge nasul brusc; abia apuc sa ma trag inapoi.
- Care naiba arunci cu apa ? Ridic capul si vad o bucata din Mike, tipul de deasupra.
- Scuze, vecine. Nu te-am zarit.. esti in regula?
- Da..ca am avut noroc. Ai si tu grija ca mi-ai piscat nasul.. Era sa dau cu capul de geam. Fir-ar..
- Hai ca esti bine, nu te mai victimiza si tu. Of..si pustii astia. Parca ati fi domnisoare, zau.
- Eh, m-ai prins nepregatit. Nu m-am suparat, stai linistit. Dar tu ce faceai ..? Esti demult la geam?
- De vreo zece minute. Am dormit un pic si-am iesit la aer. Nevasta-mea e plecata si stateaaam asa.. Singur cuc. Casca si arata la fel de pierdut ca si mine.

Mike era un italian la vreo 35 de ani, poate mai mult; genul de barbat robust, cu spatele lat si musculos. Purta barba, avea parul negru. pana la umeri, mereu ingrijit si imbracat casual Arata foarte ok pentru varsta lui. Lucra ca profesor de sport pe undeva prin oras si asta il facuse sa aiba o viata destul de activa. Ne intelegeam rezonabil, iesiseram chiar de vreo cateva ori la o bere, cand ramanea singur ca si acum si ne plictiseam. Nevasta-sa se ocupa cu un magazin micut din zona. Ceva mai tanara ca el, plinuta si hiperactiva, Mary avea grija cam de tot ce tinea de casnicia lor. Si cu ea aveam o relatie amicala. Ma duceam in fiecare saptamana acolo si se purta extrem de prietenos. “Hello, Dave. Cum mai merge?” / “Ok, dna Laconni. Inca traiesc..”/”Esti nebun, copile. Revino-ti..”/”Asa voi face promit. Sa aveti o zi buna”/”Si tu si tu. Te saluta Mikey”. Se zvonea ca tipul ar fi inselat-o cu una din profesoarele de la el din liceu (sau scoala, am o memorie slaba), dar asta nu ii dezechilibrase deloc. Planuiau sa faca un copil si lucrurile erau minunate. Oameni normali si naturali din Brooklyn, genul de vecini plini de viata care ma scotea de multe ori din rahaturile in care intram. Adica atunci cand ma inundam, uitam usa descuiata, spargeam vreun geam, ramaneam pe dinafara cu cheia in yala si asa mai departe.

- Hai ca intru in casa. Am niste filme si ma gandeam sa le vad. Tot stau degeaba.. Daca ai chef da o fuga pe la mine. Si-asa vad ca stai degeaba.
- Ok, amice. Sunt cam rupt de oboseala. Daca imi revin auzi soneria.
- Ok. Am intrat. Pe mai tarziu.
- Ok. Bye.

M-am tras mai in spate si am inceput sa caut cu privirea etajul la care ma uitasem tinta jumate de dupa-amiaza. Era tot acolo, doar ca spionul disparuse. Geamul ramasese deschis, perdeaua data intr-o parte. Am luat binoclul si am inceput sa analizez. Se vedea inauntru, partial. Lumina imi era favorabila. “Cam imoral, dar cui ii pasa. Sa vedem ce gasim …”. Am reglat zoomul si m-am uitat. Nu se vedea nicio persoana, doar o canapea si o masuta pe care stateau cateva teancuri de poze, ravasite si aruncate peste tot. Ai fi crezut ca FBI-ul a dat buzna intr-o perchezitie ilegala, fulger si undeva ar fi stat ascunsa o fotografie esentiala pentru siguranta nationala. Fleacuri. Dupa vreo cateva minute apare si ea, am reusit sa deslusesc un fel de panou, nu foarte mare, pe care il tinea in maini. Era un fel de colaj ori asa imi parea mie, cel putin. Nu sunt tocmai un expert in asa ceva. Decupa din fiecare fotografie cate o bucatica, apoi o adauga, insemna diverse lucruri cu o carioca subtire. Tinea panoul drept, il rasucea, il presa cu podul palmelor ca totul sa fie ok. ” Dragut.”.

Trebuia s-o cunosc. M-am dat la o parte si am plonjat la loc in pat. Spatele mi-a parait ca un sifonier vechi, imi simteam corpul batut si torturat, dar cu toate astea facusem progrese mari. Era deja tarziu, aveam nevoie sa ies undeva, sa ma aerisesc. Creierul imi devenise o camera scufundata intr-un aer irespirabil.

- Salut, Paul.
- ‘Seara. Ia zi batrane.
- Pai, ziceam sa iesim prin oras in seara asta. O bere, ceva. Ce zici?
- Sunt cam terminat, dar e ok. Nu mai suport nici eu statul in casa. Ma si tot cert cu ai mei.. Cand ne vedem?
- La 8, in parcul de langa casa ta.
- Bun. Ai vreo preferinta? Ma refer unde sa mergem.
- Ah, nu. Vedem pe loc. Hai ca te las, vorbim diseara.
- Perfect. Papa.
- Pa.

Un dus, apoi am pus mana pe receptor si am formatul numarul lui Jo. A sunat o data, apoi am inchis. La 7 jumate am iesit si mi-am zis ca o sa imi golesc mintea si o sa fie bine. Paul nu intarziase, ca de obicei.

6

Am mers intr-un bar pe care-l descoperisem de curand. Se numea “Escape Artist”. Un loc ciudatel, dar populat cu oameni si chelneri draguti. Mesele erau din lemn, micute si masive, proiectate intr-un stil simpatic, iar scaunele se roteau, ceea ce m-a entuziasmat din primul moment. In rest, peretii erau discret decorati cu tot felul de tablouri si obiecte sculptate, fotografii cu scriitori si muzicieni de care auziseram doar in parte.
- Simpatic locul asta. Chiar foarte dragut, cum de nu l-am descoperit pana acum. Eram vesel pe tema asta si ma bucuram ca incepusem o seara fara eternele reprosuri la adresa celor din jur, a localului si in continuare la adresa a tot ce imi trecea prin minte.
- Nu e prea vechi, l-au deschis pe la inceputul verii. Dar e cam aiurea asezat, cam putini au auzit de el..
- Si totusi e ceva lume inauntru, nu duc lipsa de clienti.
- Da..probabil ca sunt grupuri care apar des pe aici. Habar n-am. Uite ca vine..
- Cine?..
O chelnerita, imbracata nu tocmai uzual pentru postura asta, se indrepta cu doua meniuri catre masa noastra.
- Buna seara. Bine ati venit. Ni le inmaneaza si se opreste la o alta masa de alaturi.

Era o tipa de vreo 21 de ani, banuiam, cu picioarele lungi si trupul bine definit. Nu ne-am abtinut sa o urmarim pe sub sprancene cand se fataia in jurul nostru. Avea ceva aparte, ca mai tot ce intalniseram in mai putin de un sfert de ora de cand zaboveam in local.
- Asadar..?
- O bere neagra pentru mine, i-am zis eu, iar pentru el ..
- Inca o bere neagra si niste alune, continua Paul. Zambea, usor absorbit de privirea fetei, pe chipul careia se citea oboseala bine cosmetizata.
- Altceva? Va aduc si doua pahare, ok?
- Perfect. Ok.

Ma scufundam in spatarul moale, imi flexam gleznele si strangeam din ochi ca un copil trezit din somn. Prin aer plutea un miros de santal, combinat cu parfumurile tuturor celor care se perindau in jurul nostru. Muzica se incadra in atmosfera, un electro-jazz neagresiv, dar capabil sa ne tina treji. Alunecam in spatiile libere din mintea mea ca aruncat dintr-un montagne russe scapat de sub control si incepusem sa simt golul precum un corp strain gata sa ma faca sa explodez sau, mai grav, sa adorm definitiv intr-o existenta lipsita de coerenta. Parca nu mai era amuzant. Trebuia sa se intample ceva care sa ma dea peste cap, sa ma preseze cel putin sa fac un pas in orice directie, doar sa il fac. Stiam prea multe din eschivele pe care creierul meu le aseza in fata schimbarii, dar o ambitie mai adanca statea sa erupa si era grozav.

- Uitati aici. E in regula?
- Da, merci.

Cateva secunde au fost de ajuns sa o fotografiez. Ma mandresc cu memoria mea vizuala, demna de un vultur sau de un autist capabil sa reproduca scheme din cele mai complexe dupa o singura privire. Ii memorasem, astfel, chipul. Arata diferit de fetele pe care le intalneai pe strada zi de zi. Avea parul scurt si blond, coafat neregulat si rasucit pe alocuri, ochii migdalati si buzele carnoase. Zarisem o alunita in dreptul nasului. Parea o fiinta retrasa, genul de om de la care erai sigur ca n-o sa auzi niciodata ceva personal, n-o sa-l vizitezi, dar totodata un prieten bun. Cel putin asa imi aparuse mie.

- Simpatica. Ce zici?
- Paul, batrane, simt ceva in glasul tau. Esti bine? Am spus-o pe un ton ironic si am pufnit in ras. Am luat apoi doua gaturi zdravene din bere.
- Hm, adica de naiba vrei sa zici? Am zis ca e o tipa ok, a fost de treaba cu noi.. Paul se enerva repede cand venea vorba de relatiile lui cu fetele. Nu prea existau in realitate, pentru ca nu reusea cam niciodata sa agate pe nimeni, iar fetele care-l stiau mai bine sfarseau invariabil prin a-i deveni “prieten de suflet”. Un tertip feminin suprafolosit si expirat, in consecinta. Nici el nu prea mai credea nimic in latura asta. Se resemnase ca majoritatea tipilor.
- Hehe. Am vazut ca erai absorbit, cand a venit la masa. O rodeai din priviri, sau cum se zice. O sorbeai ..
- Nu. Ti s-a parut tie. Mi s-a acrit de prostii de-astea de cand cu ultimele evenimente. Imi iau o perioada mai lunga de repaus si de gandire..
- Aham..
- Trebuie sa imi fac ordine in cap.. Vorbea calm, dar il cunosteam totusi. Stiam cat stress statea in spatele a ceea ce rostea si, mai ales, cate suferise pentru ca era pur si simplu prea moale si prietenos. Iar asta nu il ajuta, ci il tragea in jos ca pe o ghiulea prabusita in mare.
- Noroc, amice. Calmeaza-te si tu, glumeam doar, nu tre’ sa te enervezi acum.
- Stiu, ei, mi-am dat seama.. Noroc.

Am inceput sa vorbim despre ce ne astepta de la toamna, apoi despre cat de mult ne uram parintii si despre cum o sa facem bani peste bani fara prea mult efort. In cele din urma, am revenit la fete. De la una la alta, mai comandaseram cateva pahare si fuseseram serviti de aceeasi persoana. Trecusera doua ore deja.

- Asculta, problema ta e ca esti un tip pe cinste, Paul. Serios.
- E o…problema…?..
- Cea mai mare, fireste.
- ….mm…de ce ?…
- Aici e o teorie mai lunga, dar simplific. Pai, in lumea asta neghioaba exista mai multe tipuri de barbati. In functie de comportamentul si atitudinea lor, astia obtin rezultate diverse.
- Bun.
- Daca se intampla sa nu fii intr-una din categoriile baietilor “buni”, atunci nu primesti nimic. Trebuie sa fii dur, Paul. Sa te impui, sa dai cu oricine iti iese in cale de pamant, sa te misti/vorbesti ca si cum tu esti cel mai tare tip de pe planeta.
- Daca eram, asa as fi facut..
- Nu fii idiot. Nimeni nu e, dar multi se comporta ca si cum sunt. Si le merge de minune..
- Asa sa fie, daca spui tu… Dar eu nu sunt asa..
- La naiba, joaca un rol. Distreaza-te si o sa vezi ca n-o sa fie greu..

Ma intrebam mereu de ce tipii precum Paul tineau asa de mult la esenta lor, de fiinte umane de treaba. Se autocondamnau la statutul de “friends”, niciodata de “boyfriends”. Si chiar daca atingeau ultimul stadiu, deja oboseala ii dadea peste cap, prea multe diferende le faceau relatiile un iad si in cele din urma se incheiau abrupt. Aiurea, stiu. Am alergat mereu de postura asta, desi nu intotdeauna mi-a reusit, sa fiu sincer. Dar pentru varsta lui Paul era ingrijorator, ma refer la atitudinea lui. Semana adesea cu un pusti virgin de liceu. Poate chiar era asa..

- Ma duc la toaleta. Vin imediat.

Dau sa ma ridic si imi agat maneca in bratul scaunului. De vina era o margine ascutita; am tras atent, un fir lung incepea sa se desire ca o panza de paianjen. Paul stia cat de neindemanatic sunt, s-a multumit sa zambeasca inagduitor si sa faca un semn discret din mana. “Esti..vai de tine..”. Avea dreptate. I-am intors spatele si am pornit spre baie. Nu stiam foarte bine unde trebuia sa ajung, banuiam ca se gasea pe undeva prin preajma barului. Am intrebat un chelner.

- Toaleta..pe unde e?
- Mergeti pe aici si apoi la stanga in capat. Arata exact in directia opusa. I-am multumit cu un gest din cap si am facut cale intoarsa.

Paul zambea si mai larg, clatina din cap ca un antrenor dezamagit si resemnat. Am ridicat din umeri cat sa inteleaga ca avusesem ghinion si am mers mai departe. In cativa pasi eram in sfarsit la destinatie. Am impins usa, cat pe ce sa lovesc un individ care isi elibera organismul cum aveam si eu sa o fac cat ai clipi. Aveam de ales intre doua wc-uri; “stanga-dreapta-staaanga..”. Am nimerit in dreapta, cat pe ce sa alunec pe o pata proaspata de detergent. Berea s-a dus cu viteza afara, facand golul din mine si mai mare decat era.

Printre altele incepuse sa mi se faca foame si somn. Mi-am incheiat cureaua si am iesit. Tipul de mai devreme se studia in oglinda; eu ma gandeam cate zile se scursesera de cand nu mai vorbisem cu Jo. Nu erau prea multe si totusi..
M-am spalat pe maini si am iesit in holul care separa baile de sala de mess. Aveam obiceiul prost, uneori, sa merg cu capul in podea distante serioase si asta se solda cu ciocniri si injuraturi din partea tuturor. Pe buna dreptate. De data asta eram atent sa nu ma prabusesc, fiindca pantofii nu ma ajutau deloc si o cazatura era ultimul lucru din univers de care aveam nevoie. Mai fac catia pasi si ajung la ultima usa. Intr-o clipa ma trezesc nas in nas cu cineva care urma sa intre, ma dezechilibrez si ma sprijin in usa. Tipa se duce si ea intr-o parte, dar pana sa ma dezmeticesc aproape ca intrase in toaleta.

- Imi cer scuze.. Nu am fost atent.. Hm..

Arata familiar de la spate. Nu ii vazusem chipul decat intr-o fractiune de secunda si asta ma frustra. Dar n-aveam cum sa raman acolo. Poate era un gest de gentleman sa astepti o fata si sa iti ceri scuze, dar nu era seara in care sa fac asta. Mi se facuse foame intre timp. M-am intors la masa.
Paul se uita aiurit in sus. In boxe auzeam vocea lui Louis Armstrong, trompetele si big band-ul. M-am asezat.

- Ti-a luat ceva sa vii. Parca n-ai baut asa de mult..
- Nu. A fost mai ciudat.. am dat peste o tipa cand dadeam sa ies si am stat un pic acolo..
- Uf..se mai intampla. S-a suparat ?
- De unde sa stiu? Pana sa vad ce se intampla, deja intrase inauntru. Cred ca eu am fost K.O. in toata situatia asta..
- Nu e exclus.

Iar se amuza pe seama mea. Deveneam un mascarici pentru toti si nimic nu parea sa se interpuna acestui fenomen. Poate imi ratasem vocatia, dar nu era in niciun caz prea tarziu sa ma razgandesc. Sau poate ca niste nori de ghinion se starnisera impotriva mea, aveam o karma proasta, momentul cand ma nascusem era trecut intr-o carte veche de vrajitorie, parintii mei erau posedati. Cine zice ca nu erau?! In fine. Am mai luat niste alune si le-am rontait in graba, de parca o foame medievala daduse peste mine. Intre timp eram, pe ascuns, atent la persoanele care ieseau de la wc. Am inceput sa ii explic lui Paul ce imi trecea prin cap..

- Amice, simt nevoia sa plec undeva de aici.. Mi s-a acrit puternic de oras, de cartierul in care stau si cel mai mult..de mine in aerul asta infect.
- E aiurea, stiu.. Unde ai de gand sa o stergi?
- Habar n-am, sa fiu sincer. Sunt mai multe optiuni, dar n-am suficienti bani pentru niciuna dintre ele.. O sa fac rost, trebuie..
- Pot sa te mai ajut si eu. Dar unde, mai exact, vrei sa ajungi?
- Pai..in Mexic, in Caraibe sau in Canada.. Cam la asa ceva imi suradea ideea. Acum.. in Mexic pot supravietui mai bine si e aproape, in Jamaica e bine din pricina monedei, o sa creasca valoarea banilor de supravietuit acolo, iar in Canada..e cam frig si cam scump..
- Sa fii sigur de asta. Dar pare-mi-se ca esti mai in siguranta acolo. Macar n-o sa te jefuiasca niste machos si nici n-o sa-ti foloseasca cativa negri musculosi banii ca sa planteze 10 ha de weed (marijuana)..
- Exagerezi acum.. Am inceput sa rad. Mi-e teama totusi ca o sa inghet in Canada, serios vorbind. E o tara de eschimosi la fel ca Alaska..Cand o sa ma intorc o sa am ochii oblici si o sa mananc seu de balena. Pazea!
- Esti scrantit, du-te… unde vrei.
- Haha. Ia niste alune si relaxeaza-te..
- Merci. O sa pocnesc maine dimineata..

Ma luasem cu vorba pana cand am ignorat complet ce se intamplase langa cele doua bai. Nu mai vazusem nimic, cine/cum iesise de acolo. Aiurea. As fi vrut sa stiu totusi cui ii datoram scuze, un fel de sechela a educatiei din scoala primara . “Copii, voi cand veti fi mari sa nu faceti fapte rele. Dar daca se mai intampla, sa va cereti mereu iertare ca asa e frumos. Da? >> Daaaaa..”.

Eram cam obositi amandoi si, ca atare, am tacut o perioada cazuti pe ganduri. Fiecare cu ale lui; lumea se plimba prin jur, unii radeau cu zgomot si ciocneau bere dupa bere ca niste robotei programati, altii se sarutau pe nevazute sau plecau discret ca si cum n-ar fi existat. O chelnerita s-a impiedicat la un moment dat si vreo zece sticle au poposit pe podea, cateva s-au facut tanadari. Am intors cu totii capetele sa vedem ce se petrecuse. Nimeni nu mai vorbea. Tipa era aplecata si strangea cu viteza ce mai ramasese intreg, alta venise sa-i sara in ajutor. Intr-o secunda ne-am revenit la normal, daca asa se numea starea noastra placida de atunci. Am inceput sa dezlipesc eticheta de pe sticla de bere. Devenise un hobby, o mica tampenie anti-stress pe care nu multi o practicau in vremea aia. Paul s-a luat si el dupa mine, dar privea simultan intr-o alta directie, pierdut intr-un soi de lume interioara autista pe care cu greu mi-o puteam imagina. Ma intrebam ce isi inchipuie cand tragea atent de bucatica de hartie umeda si verde lipita de sticla. Probabil isi imagina ca doarme, ori poate e un amalgam de momente de visare care se manifesta din cand in cand. Se intampla sa ne aflam, ce-i drept, intr-un spatiu facut parca special pentru artisti drogati, dependenti de visele lor de care nu s-ar fi despartit nici in ruptul capului. Era locul potrivit in care nu simteam niciun fel de presiune sau, mai degraba, o mana invizibila imi masa tamplele prajite de atata oboseala si locuite de o serie de energii negative care ma ghidau in existenta mea. De la tricoul agatat in manerul de la scaun, la multe altele, culminand cu oamenii de care ma ciocneam frecven. Ma enerva la culmea ca reusisem sa o pierd din ochi pe tipa de mai devreme, dar nimic nu imi iesea de mult timp cum trebuie. Ma multumeam cu putin.

- S-a facut cam tarziu, Dave.. De dimineata am ceva treaba. Vrei sa mai stam mult?
- Nu, stai linistit. Sa termin alunele astea si cerem nota..
- Ok, merci.
- O sa vina chelnerita ta preferata .. Pregateste-te. Radeam iar de saracul Paul, nedumerit pana si de ce era in capul lui si poate d-asta ne intelegeam de minune. S-a strambat la mine. Ochii ii cadeau pe masa, nici eu nu eram departe. O plictiseala teribila ma astepta si in noaptea aia, inca una…
- Mda..

N-a trecut mult. Am facut un semn discret si nota a sosit in zbor catre noi. Destul de ieftin, am gandit, am lasat banii acolo si ne-am ridicat. Intr-adevar ne astepta un frig strasnic, cel putin urma sa ne tina treji pana acasa.

Eram imbracat destul de subtire, iar afara se racise neasteptat de puternic. Intr-una din clipele alea mi-as fi dorit enorm un palton negru si gros ca o plapuma, asa cum vedeam in filmele politiste in care rolul principal adapostea un intreg arsenal sub mantia lui si care, niciodata, nici macar in toiul verii nu renunta la costumatia lui de super-erou.
Ma simteam ca intr-un frigider imens din desene animate, in care cineva apasase pe butonul mare si rosu langa care scria : “Are you crazy? Frozen death”. Dar asta era. Paul a plecat in directia opusa, iar eu am facut dreapta si mi-am activat acea parte din creier care ma readuce in permanenta acasa. Calcam apasat si rar, nu ma interesa nimic in jur. Strazile se golisera considerabil si o liniste extraterestra invaluia lumea ca o draperie imensa si transparenta. Fara sunet viata isi pierdea brusc noima. Un univers mut nu e, in definitiv, decat o gogoasa pe cale sa explodeze. Vazusem un documentar despre tobele africane in care spuneau ca niciun ritual nu se putea realiza in tacere. Super. De altfel cui i-ar trebui o natie de surdo-muti sau frustrati care vor sa-si auda inima cum toarce ca o pisica obeza pana cand crapa ? Incepeam sa ma chircesc ca o papusa modellino, dar mai aveam suficient de inghitit. Simteam cum mi se lipesc buzele, apoi narile imi curgeau continuu si invariabil palmele degerau pe fondul unei circulatii proaste.. “Data viitoare o sa umplu un ghiozdan si o sa il iau cu mine. Pulover, hanorac, palton…sifonier portabil… Mai e mult de mers?!!?..”
Dupa vreun sfert de ora eram aproape de finish. Urma sa ajung langa parcul in care o intalnisem pe Joanne, apoi un mic slalom si cursa se termina cu bine.