Pe strada unde se afla barul era mare forfota in seara aceea: masini parcate incadrau marginea trotuarului iar in fata intrarii asteptau grupuri galagioase de oameni. Frigul brutal le scotea din piepturi aburi si rasete stridente. Se auzeau dinauntru, infundat, niste acorduri de jazz.

Coborand scarile m-am afundat in valurile unei mari de fum. Banda din fundul incaperii tocmai terminase o piesa iar aplauze rasareau de ici-colo. Basistul inclinand o data capul in semn de multumire se apleca si ridica paharul de vin rosu de pe podea. Proprietarul localului statea la bar si facea conversatie cu clientii obisnuiti aruncand cate o privire spre trepte. Probabil o astepta pe cea care tocmai isi facu aparitia: inalta si cu parul negru strans la ceafa, parea genul de femeie aspra care vorbeste tare si cu voce groasa,

 gesticuland nervos. Era masiva si osoasa dar cand melodia incepu – suav, pe ritm de samba – pasi calculat spre scaunul fara spatar care o astepta pe scena. Purta o bluza neagra care lasa sa i se vada linia fina a claviculei iar manecile ridicol de lungi si largi ii acopereau bratele. Se aseza si-si incrucisa picioarele astfel incat intregul corp parea un suport rigid, menit sa sustina mainile pe care si le ridica in dreptul umerilor, in chip de balanta. Incet, de sub maneci incepura sa se iveasca bratele, desenand arabescuri interminabile. In lumina reflectorului albeata pielii aproape ma orbea insa miscarile ca fumul de tigara mangaiau privirea cu o perdea. Si cu toate ca cele doua flori de forma unor mici nuferi crescute in palmile ei ar putea fi doar niste excrescente formate din cartilagii si piele iar petalele aproape trensparente brazdate de vinisoare de-un rosu aprins ar putea fi cu usurinta indepartate cu un bisturiu, cu totii aveam certitudinea ca in fata ochilor nostri se afla o minune, un mister divin. Numai o astfel de natura ar putea avea acele brate ce luau viata tragandu-si seva din corpul celei care le purta; astfel incat la final, cu chipul ravasit, femeia abia mai avea forta de a cobori de pe scena. Insa nu era loc de compatimire – cu totii eram napaditi de mandrie, fiecare considerandu-se a fi demn de a lua parte la un asemenea act miraculous.

De cand a angajat-o (in idea de a atrage noi client) celui de la bar ii placea sa joace un joc: in timp ce o privea dansand, in minte isi construia scenarii a ceea ce ar fi putut fi trecutul sau viata ei. Tocmai de aceea refuza nervos sa-i vorbeasca sau sa discute cu altii despre ea. Si-o imaginase in ipostaza feciorelnica de descendenta a vreunei familii regale pierdute, florile fiind revolta sangelui albastru asupra unor palmi ce n-ar fi trebuit sa cunoasca munca. Alta data o vazuse alungata din oraselul natal din cauza ca seduse mai multi barbati cu puterea parfumului nuferilor, barbati pe care i-ar fi lasat prada disperarii. La un moment dat chiar avuse certitudinea ca petalele i se vor ofili si-i vor cadea pe rand odata cu trecerea timpului ori ca acele flori s-ar fi comportat precum o pereche de organe vitale iar inlaturarea lor ar insemna moarte sigura. Era atat de absorbit de noua lui indeletnicire incat devenise singurul mod de a pune capat sentimentului general de nemultumire pe care il avea. In serile cand ea nu venea (deoarece avea obiceiul sa lipseasca anumite perioade de timp) petrecea noaptea umpland cate o scrumiera si golind pahare de whisky. In acele momente singurul lucru care dovedea existenta ei era scaunul fara spatar, pus atunci deoparte, dar care ii astepta deasemenea revenirea.

In acea seara insa jocul sau preferat nu-i mai venea in ajutor; imaginea dansatoarei i se parea demna de dispret. O privea ca pe o ciudatenie de circ purtatoare mai degraba a unui bluestem decat a unui har divin. Modul in care ea isi etala handicapul ii provoca sila. Localul pe care il dorise intim si discret se transformase din cauza acestei vulgare dansatoare intr-unul neincapator si sufocant, intr-un balci. Cuprins de furie el goli paharul pe jumatate plin si ceru sa i se umple altul. Abia bagase de seama ca muzica pana atunci era lina parca se franse. Sunetul se rasturna, se poticnea, izbucnea si parea sa o fi insfacat pe femeia care statea acum in picioare, gafaind langa scaunul rasturnat. Fetele celor de pe scena erau crispate de o durere launtrica de care nici unul nu dorea sa scape. Ochii strans inchisi refuzau sa vada macar intunericul iar frenezia cobori de pe scena si curinse publicul care aplauda, striga iar unii constatau cu uimire ca niciodata un scaun nu li se paruse mai incomfortabil. Bratele femeii stateau acum stranse la baza gatului incercand parca sa-si potoleasca pulsul. Cand se prabusi, cu totii dansau razand pe acea muzica fara ritm, se invarteau cu ochi senili si cu bratele desfacute. Ziua urmatoare, proprietarul statea la bar gandindu-se ca pe mormantul ei nu vor creste niciodata flori.