In podul casei mele a crescut iarba. Inalta si de un verde inchis, am descoperit-o intr-o dupa-amiaza placuta de toamna. Urcasem scara prafuita si nesigura pentru niste nuci. As prefera sa gasesc o explicatie rezonabila; la urma urmelor pe jos fusese dintotdeauna pamant… care insa ar fi trebuit sa fie batatorit si infertil. Nici lumina nu prea ajungea acolo, inafara de cea pe care o lasa un fel de gemulet rotund de aerisire prin care mi-as putea strecura o mana. Era o caldura inabusitoare, cu siguranta tiglele acoperisului facusera din podul meu o adevarata sera. Aerul greu si umed era plin de insecte minuscule care m-au asaltat de indata, nelasandu-ma sa-mi traiesc uimirea in incremenire. M-am aventurat totusi, luptandu-ma cu firele grase si dese, ghidandu-ma dupa stalpii martiri plini de cuie si marar pus la uscat de ani si care se preschimba in pulbere atunci cand il atingeam. Nu aveam de gand sa cobor fara nucile dupa care venisem. Le-am gasit despicate de catre un firisor bolnav.

Gandul ca poate candva vor creste nuci direct in pod m-a amuzat. M-am intors gandindu-ma cum e posibil sa nu fi observant ce se intampla; o asemenea vegetatie nu a putut creste peste noapte. Si oricat incercam sa-mi amintesc cand am urcat ultima data acolo, cu atat mi se parea ca nu am fost niciodata in acest loc si ca e prima data cand il vad. Cu toate acestea stiam cu siguranta ca dintotdeauna am evitat sa urc acolo. Pe langa caldura infernala, scarile ma inspaimantau ingrozitor. Nu era mare inaltimea, insa nu o data mi-a trecut prin minte ca poate am cazut pe acele trepte in copilarie. Incidentul a fost alungat din memorie, dar teama nu. Toata ziua m-am gandit la ce se afla deasupra mea ca si cum orice detaliu ar fi putut explica fenomenul. Singurul lucru pe care mi l-am amintit au fost zgomotele pe care le auzeam uneori noaptea. Se auzeau de parca o pisica s-ar fi jucat cu zeci de bile de sticla deasupra patului meu.
In acea seara am adormit greu. Probabil din cauza cafelei baute prea tarziu. Sau a oboselii. Sau a durerii de cap. Priveam tavanul si ascultam. Nici un zgomot nu se auzea deasupra.

Aveam ciudata impresie ca acolo sus e lumina; o lumina deplina care oprea orice fosnet. Abia atipisem cand m-am trezit in cea mai deplina bezna; se pare ca am dormit mai mult decat credeam. Am incercat sa gasesc un reper in camera, cu ochii larg deschisi, insa acestia pareau sa se fi intors spre interior. Priveam cu neputinta intunericul din propriu-mi craniu si cu toate acestea stiam ce se intampla: nucii cresteau neincetat infigandu-si radacinile care atarnau deja din tavan. Casa impiedica unirea lor cu pamantul iar eu le auzeam furia. Mi-era imposibil sa gasesc iesirea si cu degetele infipte in orbite am incercat sa-mi recapat vederea. M-am trezit gemand de durere.

Ziua urmatoare am fost surprinzator de bine dispusa. Vroiam sa fiu bine dispusa tocmai pentru ca stiam ca ceva nu e in regula. Insa aceasta s-a transformat intr-o stare de incordare asadar am urcat repede scarile. Cand am ajuns inima imi batea nebuneste. M-am trantit sfarsita pe iarba iar in timp ce incercam sa-mi regasesc linistea imi puteam simti pulsul zbatandu-se in extremitatile corpului. O presiune uriasa ma tintuia locului facandu-ma sa imi imaginz ce s-ar intampla daca forta gravitationala ar deveni din ce in ce mai puternica. M-as strivi sub propria-mi greutate. Cea mai mare presiune ar simti-o, desigur, capul si pieptul care in curand isi vor regasi eliberarea.

Nu mai stiu cum am reusit sa ma smulg din iarba si sa cobor. Am inceput sa-mi revin abia cand m-am trezit in aerul racoros al celor doi nuci din curte. Mirosul amarui al frunzelor lor mi-au dat dintotdeauna forta. M-am apropiat de casa si mi-am asezat palma pe perete. Caldura sa placuta imi dadea impresia ca mangai un animal. Am inchis ochii. Puteam sa-i aud geamatul inabusit venit din strafundul animalului pe cale sa nasca. Auzeam galgaitul dulce si molcolm al sangelui si freamatul intregii sale fiinte. Am ramas mult timp lipita de ea, incapabila sa-i ofer alinare.