Se plimba incet pe trotuarul strazii mari, singur. Nu mai avusese timp sa priveasca in jur sau catre cerul pe care soarele stralucea vag pregatindu-se sa ascunda in spatele cladirilor inalte  ale orasului. Porumbeii vioi coborau pe asfaltul unde le erau aruncate seminte de catre oamenii pe care el ii privea cu o privire dezinteresata. Nu-i placeau deoarece pe fetele lor se putea citi monotonia si oboseala cauzata de rutina obositoare prin care erau obligati sa treaca zi de zi. „De parca eu as face altceva…” se intrista realizand normalitatea ocupatiilor sale. Era plictisit de viata si plictisit probabil si de asteptarea care nu se mai termina. Totul i se parea o mare dezolanta pe care, el, un marinar batut de soarta, era nevoit sa calatoreasca, mereu cu aceeasi destinatie si acelasi punct de plecare.

Privi catre ceas si realiza ce fata nu mai vine… „de altfel, nu de asta am venit aici…nici nu ma asteptam sa vina”. Si, oftand porni din nou catre casa… 

*

Peisajul se invartea in mintea lui, pana cand ceva clar incepu sa se vada…cineva se indeparta in acelasi timp si ii auzea pasii apasati pierzandu-se in propriul ecou. In fata se vedea o alee goala, aproape simetrica. Felinarele straluceau de o parte si de alta cu distante egale intre ele. O silueta aparu in fata lui stand acolo si privind in gol, incerca sa si-o inchipuie mai bine, dar nu reusea. Facu cativa pasi inspre ea, insa fara izbanda… aceasta se indeparta din ce in ce mai mult. Incepu sa alerge dupa ea, dar cand era cel mai aproape, disparu misterios. Felinarele nu mai erau aprinse, iar lui i se facu frig si teama de… Simti un vant rece in jurul sau si se intoarse in loc si acolo era…exact fata in fata cu el. Pentru o clipa ramase blocat acolo uitandu-se in ochi ei ca doua tunele fara sfarsit, dupa care, observandu-i zambetul vag si privirea atintita catre chipul sau, incerca sa-i vorbeasca:

- Cine esti? ii spuse, cu ecoul propriei  voci rasunandu-i in cap atat de tare incat nu mai era sigur ca scosese acele doua cuvinte, sau doar incercase sa i le transmita printr-un gand…

Fata nu raspunse, statu acolo si privea in continuare catre el, cu acelasi zambet vag, dupa care, peste putin timp soarele incepu sa rasara in  spatele ei. El vru sa mai ii spuna ceva, deschise gura si rosti niste cuvinte pe care nu le mai intelegea si nu-si dadea seama ce spusese. Fata se departa de el si-si ridica mana in semn de adio, iar cu fiecare raza de soare ea disparea putin cate putin. Aproape cand sa dispara de tot, i-a rostit:

- Asteapta …vei vedea…,iar cuvintele ei se pierdura odata cu ea in mintea lui..insa nu isi dadea seama daca cuvintele acelea fusesera rostite de ea sau a fost un gand fugar al lui … 

*

Statea la cea din colt masa de metal de langa cea de-a treia cafenea din coltul bulevardului, preferata lui, in care venea zilnic mai nou  sa profite de lumina zilei studiind pentru examene.

Gusta dezinteresat din cafeaua care se racise din cauza ca, fiind prea concentrat la invatat, uitase de ea. Privea in gol si se gandea la ce tocmai invatase…

Deodata  aparu la masa din fata lui o fata ce se aseza si incepu sa rasfoiasca niste hartii si isi vedea de treaba. Ii ceru chelneritei o cafea si se puse pe invatat. Statea cu spatele la masa lui, iar el era prea ganditor pentru a o observa, desi privea chiar in directia ei.

Peste un timp isi reveni si incerca se continue cu invatatul, dar minte ii era in alta parte si nu putea sa se concentreze deloc. Fata se ridica de la masa si se duse in cofetarie. Abia atunci o observa si el, vazu in ea ceva foarte familiar, de parca ar mai fi zarit-o undeva. Cand se intoarse o privi mai atent, iar aceasta, observandu-l ii zambi usor.

Ceva i se parea extrem de cunoscut la fata asta… „chipul, zambetul ei…parca le-am mai vazut undeva…, dar unde? Oare am innebunit?”. Isi rascolea amintirile incercand sa-si aduca aminte cand a mai zarit-o, dar mai mult succes avea in a-si provoca o durere de cap.

La un moment dat, o vede ca se ridica si pleaca, aruncandu-i o ultima privire fugara. Pe loc, el se hotari si o urma la cativa pasi in spatele ei. Aceasta se prefacea ca nu observa, dar de fapt nu voia ca el sa observe ca a observat si isi facea un plan in minte cum si unde ar putea sa-l mai intalneasca pentru a avea raspunsul pregatit cand o va intreba.

Se plimbara asa el in spatele ei, trei strazi intregi, iar la capatul celei de-a treia ea se opri, la scara unui bloc si el ii zise direct :

- Am impresia ca te cunosc de undeva, dar nu imi aduc aminte de unde. Stii tu cumva?

- Chiar nu am de unde sa stiu…poate m-ai visat. Spuse fata in gluma, insa baiatul nu rase…

- Mda…poate …am sanse sa ne mai vedem?

- La noapte, vino la ora zece fix in parcul cel mare…

- Dar…

- Imi pare rau, trebuie sa plec n-am reusit sa invat nimic …la revedere!

- Ne vedem diseara deci… 

*

Era ora zece fara un sfert si el se afla in parc, dupa cum trebuia. Privea cerul noptii intunecat cu stelele ce straluceau mai puternic decat in alte seri . Cobori privirea si observa felinarul ce lumina cald banca idilica din mijlocul parcului. Spera ca va sta cu ea acolo cand va aparea.

Era ora zece si un sfert si ea tot nu aparea, se gandi sa plece dar se hotari sa se aseze pe banca si sa o mai astepte pana la si jumatate. Din nefericire atipi cu capul pe spate, drogat de frumusetea cerului noptii. 

*

- Linisteste-te, sunt aici…ii sopti o voce calma.

 - Credeam ca nu ai sa mai apari.

- Nu-ti mai fa griji de acum, sunt aici si nu voi pleca.

Era ea. Stateau amandoi pe o banca in mijlocul intunericului, luminati de un soare arzator.

*

Era ora trei si jumatate noaptea cand se trezi, se uita in jur cu o speranta prosteasca dupa care se ridica nauc de pe banca si se scutura.

Observa o hartiuta care cazu de pe el. O ridica si se uita la ea. Era un bilet pe care scria „Imi cer scuze ca am intarziat si ai adormit, ne vedem la cafenea, aceeasi ora, dar voi fi din nou foarte ocupata sa invat”. Ridica privirea din bilet, rasufland usurat si porni pe strazi catre casa.

- Buna!

- Salut! Ce faci? Ia loc aici, o invita el sa se aseze la masa cu el.

- Hmm, ok, uite, stau, dar ma lasi sa invat…

- Bine, oricum, si eu am o groaza de invatat…

Vorbira cateva minute, isi impartasira detalii personale, se potriveau foarte bine, incat isi  terminau unul altuia frazele . Apoi fiecare se apuca de treaba lui.

Clipele trecura pe nesimtite si fura nevoiti sa plece…

- Nu mai merg pe acolo, trebuie sa ajung in cealalta parte a orasului, vine o masina sa ma ia.

- Bine, atunci mai stai putin, cand ne mai vedem, mai poti la noapte?

- Nu, imi pare rau, dar dimineata eram terminata de somn, abia m-am trezit…

- Atunci cand? intreba disperat baiatul.

- Uite numarul meu. Da-mi un mesaj sau suna-ma. Trebuie sa plec acum.

Fata ii intinse un biletel cu un numar de telefon pe el, dupa care se ridica de la masa si pleca.

**

„Sunt pe o strada plina de oameni ciudati cu fete ciudate, toti vor ceva de la mine, dar eu nu pot sa-mi dau seama ce… fug, fug cat mai departe de ei … ce treaba am eu cu ei? Ce le-am facut eu lor? De ce nu ma lasati in pace? Vreau sa am viata mea, a mea nu auziti! Plecati de aici!

Tipam la ei in continuu in timp ce fugeam, fugeam cat mai departe sa nu ma vada, sa nu ma auda nimeni… poate doar ea… da… ea… doar ea poate sa ma inteleaga acum… daca nici ea, atunci cine!?

Trebuie sa o gasesc… oare unde o fi? Fug pe strazi ca un nebun, cautand o urma, un indiciu care ma va duce la ea… dar sunt doar un prost in disperare, ma ascund intr-o mare de nesiguranta si ura… ura pentru tot ceea ce nu ma lasa sa reusesc si atunci vreau sa evadez, sa-mi gasesc pacea, dar ma afund si mai mult, si nu mai pot, simt ca voi innebuni, unde oare am sa ajung in alta parte daca voi continua asa? Spune-mi unde! Vreau sa stiu!

Am sa innebunesc,  asta stiu sigur, nu trebuie sa-mi mai spui. Am ajuns rau… trebuie sa fac ceva… 

*

Vantul ii ravasea paltonul lasat liber, iar frigul ii intra in vene… Trecusera trei luni de cand stau cunoscut si el o astepta ca de obicei in parc, era ora doua ziua, se mira cum de poate sa vina, dar nu mai conta, tot ce conta erau clipele ce vor urma, cand avea sa o tina in brate, sa-i vorbeasca altfel decat normal, s-o iubeasca cum stie ca merita.

Si cum aparea pe aleea parcului, inima lui nu mai putea de bucurie:

- Hei! striga dupa ea. Ea rase putin dupa care ii raspunse facandu-i un semn fugar cu mana.

Ajunse langa el si il imbratisa, dupa care se desprinse de el si ii spuse:

- Iti multumesc nespus de mult ca ai grija de mine si ca ma astepti de atata vreme… viata mea e prea complexa si incurcata, iarta-ma!

- Nu-i nevoie sa-ti ceri iertare, te-am inteles.

Se asezara pe banca si el incepu sa-i spuna:

- Uite, de prima data cand te-am vazut, am innebunit, mi-ai dat un scop, m-ai invatat sa am rabdare si sa cred ca intr-o zi, totul va fi bine, ca tot ce-i rau e trecator, mi-ai dat speranta cand abia mai aveai si tu si pentru toate astea, nu pot sa te iubesc indeajuns…

- Dar…

- Te iubesc si asta-i tot ce conteaza, te voi astepta mereu …pentru ca am incredere in tine…

- Dar nu merit! Sunt rea, profit de unul ca tine… te rog lasa-ma…

- Cum…

- Nu pot sa te fac sa astepti atata, esti prea bun, esti mult prea bun cu mine, nu te vreau, lasa-ma  te rog, e spre binele tau, te rog… nu te merit…

- Dar cum poti spune asta, te rog, nu face asta…

- Prea tarziu, deja am facut-o… la revedere… iti doresc mult noroc in relatiile viitoare…

- NU! striga si incerca sa o cuprinda in brate… dar era prea tarziu, fugise…

- Imi pare rau… striga ea dupa ce se indeparta mai mult. 

*

                – Cine sunt? Nu ma mai recunosc… se ridica de pe banca si porni dezorientat la drum… 

**

„In jurul meu totul e confuz, cerul ca o spirala ma atrage inspre el. Demonice culori il alcatuiesc, contrastul vesnic nemuritor rosu-negru. Ploaia de fulgere ce strapunge norii cu un sadism zdruncinator  ma inspaimanta de-a dreptul. Fiecare strafulgerare imi trimite un fior prin tot corpul, trezindu-mi toate simturile. Tunetele rasuna in toate colturile mintii mele de parca un tobosar nebun mi-ar bate-n creier un ritm alert, confuz. Fiecare bataie ma innebuneste, imi imprastie gandurile intr-o mie de parti, catre o mie de zari, pana cand la un moment dat ma trezesc urland : „Nu mai vreau! Iesi din mintea mea! Iesi!”, insa nu-mi mai recunosc vocea, a sunat gutural, de parca nu as fi vorbit eu, ci un demon din mine. Ma aflu dintr-o data in mijlocul unui camp de lupta, artileria duduie, tunetele nu se mai opresc, deja nu mai disting un tunet de un foc de arma, nu mai vad nimic clar, flash-uri peste flash-uri in fata mea….nu mai pot …renunt!”