Partea I
In turnul vechi bateau clopotele de ora 12. Un abur obscur incetosa cadranul, camuflandu-si prezenta. Stiai ca e ora 12 si-atat. Ploua marunt, mocnit, ca lunga asteptare la usa unei sali de operatie. Treceau masini in viteza, peste limita admisa inundand trotuarele noroioase.Astepta sub copertina unui magazin, comparandu-si ceasul de mana cu cel al turlei. Se agita iscoditor, in stanga, in dreapta, cercetandu-si pantofii sport cu vadita ciuda, albul lor fusese deja compromis, se topeau in asfaltul cenusiu.
„Oare de ce-or fi simtind femeile nevoia sa se lase asteptate?”, se gandea, resemnat, intorcand capul dupa o silueta feminina, impunatoare prin exagerare.
Tramvaiele treceau in nestire, unul dupa altul, ca si cand primisera deodata unde verde din acelasi depou.
Batu din nou, de si un sfert. O masina, o balta, multime de stropi pe pantaloni.
„Pan’aici, sfertul academic!”
Isi trase gluga pe cap si o lua la stanga, in ideea de a intra intr-o cafenea, sa se mai incalzeasca.
- Andrei, Andrei!, se auzi in spate o voce subtire, usor tremuranda in fortarea de a-si spori sonoritatea obisnuita.
Se opri, se intorsese. O umbrela vesela, rosie se apropia cu in pas grabit.
- E nevoie sa fii atat de cocheta?, o certa.
Ea isi micsora ochii, tentativa de a atenua pierderile printr-un zambet larg, strengaresc.
- Mda, te pisicesti, buna solutie!, bodogani in vreme ce-i lua bratul, pornind spre cafenea, amandoi sub umbrela rosie.
Un cetatean trecut de prima tinerete ii urmarea visator de pe celalalt trotuar. La cativa centimetrii in spate picaturi scurgandu-se ordonat printr-o fisura a burlanului vechii cladiri formau un inceput de balta. Plouase atat de mult incat noroiul se diluase, spre crescanda multumire a celor pasionati de igiena.
Pe partea dreapta a carosabilului, perpendicular pe linia de tramvai, trona un morman de nisip acoperit cu folie de plastic, zdrentuita pe alocuri. Ramasese un locsor prin care apa se infiltrase.
Un controlor de bilete cu mustata astepta mahmur urmatorul tramvai, nemultumit ca nu-si gasise nici un musteriu in cel din care nu demult coborase. Isi fixa hoteste privirea cand spre un trecator, cand spre altul. Nu reusea deloc sa-si mascheze identitatea, doi elevi de generala, cu o minge de fotbal sub brat, ascultand zgomotos muzica la celular, il dibuisera si, satisfacuti, isi achizitionasera bilete de la chioscul de-alaturi.
Femeia cu ochelari grosi, vanzatoarea din chiosc, se cuibarise intr-o scurta fara maneci si casca plictisita, cu acel aer absent dar superior pe care il abordeaza toti cei ce au de-a face zilnic cu lumea dar intr-un mediu legal, scutiti de efortul cameleonic de a deveni una cu strada.
O batranica modesta isi posta la loc sigur, pe banca din statie, pretioasele cumparaturi. Le tinea strans, cu mana pe toarta sacosei, tresarind cu ura cand un pieton mai grabit ii atingea accidental faldurile pardesiului.
Un nou tramvai, prospaturi!
Strada e absenta o clipa, doborata de greutatea pasilor ce o acopera tumultuos; in apropiere e o scoala, unii elevi impanzesc statia, altii o parasesc.
Strada zace muta, evocand copilaria, cand era nisip si pietris si traia la aer curat, pe marginea unui rau, pazit de salcii cu ramuri lungi, ca tentaculele de caracatita.
„As fi putut deveni sticla si m-as fi spart usor, ca bietul tata”, se consola.
Era puternic, stabil, absolut necesar intr-o lume civilizata, devenise asfalt. Arsese cateva etape din evolutia inaintasilor sai.
Un barosan intr-o masina cu consum mare, bine infoliata in zona in care cateva dintre rudele asfaltului se ajunsesera, blocase accesul tramvaiului. Se iscase un scandal intre masini, unul claxona, celalalt isi tura motorul a neputinta.
In acest cadru poposi umbrela rosie, usor inlacrimata. Ii spusese vorbe grele, o indoliase.
Urca in primul tramvai; domni generosi ii acordasera intaietate pe scara innoroiata.
El isi savura cafeaua, cu un aer sever. Un capucino abia inceput, patat de doua dare subtiri de ruj pastelat, zacea in fata.
- Va aduc nota?, se auzi un chitait, in stanga.
Ce voce de gaina, ia sa vedem, posesoarea ei corespunde profilului?”
Zambi multumit, era leita. Mica si slaba, cu ochii umezi si o frizura atat de atent organizata in intentie incat parea un cuibar rascolit.
In turnul vechi bateau timpane
Si-un abur alb invaluia cadranul
Cand ceasul rau, la patru ace,
Ploua marunt, invinetind tot anul.
Si lunga asteptare motaia la usa
Nepasatoare la masini, la strada,
Iar pasul tau se lasa vag ghicit -
Departe ora bate toba, jucausa…
Si nu-i nimic pe scari, nici praf sub stresini -
Doar tu mai vii, un metronom intr-un pustiu…
Zeita si profet, de cand ne stim,
De cand ne adoram,
De cand ne intalnim, ne cautam,
Nu stiu…
no fucking way!
zeita si profet, auzi…of of
ALUNITE PE CREIER
Din cate imi amintesc, am publicat acest poem ca replica la un alt poem, care aparea pe site si mi s-a parut atunci interesant. Asta s-a intamplat intr-adevar cu vreo doi ani in urma. Nu stiu ce cauta acum langa proza asta care nu ma inspira de nici o culoare. Cat despre “Autoarea”, nu stiu cine e si “autoare” a ce este sau o fi fost sau urmeaza sa fie. Deocamdata, se comporta aici ca o baba care tzatzaie printre dinti si se leaga aiurea de trecatori, ridicand toiagul. Dupa ton si atitudine, nu cred ca a fost si nici nu va putea fi nici zeita, nici profet vreodata. Mie mi se pare genul care se opreste langa o vitrina cu rochii de mireasa si pufneste cu dispret, in timp ce mananca prune nespalate si scuipa samburii pe strada. E doar “autoarea” a doi samburi scuipati printre dintii probabil cariati. In ce ma priveste, eu ma pregatesc serios sa public si am muncit peste 20 de ani la asta inainte sa consider ca a sosit timpul. Inclusiv faptul ca am luat primul loc, la distanta de ceilalti, la o admitere pentru master tocmai la Creative Writing spune ceva. Pe cand asa-zisa “autoare” va continua sa umble pe strazi si sa se strambe la afise, in timp ce se scobeste dupa o pleskavita si ragaie. Serios, as vrea sa fie scos poemul (”replica mea”). Nu stiu cum s-a ratacit si sta aici sa-l scuipe o dereglata. A propos, Sorin, multumesc mult pentru promovarea masterului. Mi-a placut. Esti cel mai bun, ca intotdeauna.
A little touchy, are’t we? You are all alike but right now I have no time arguing with you not very-well raised sons of a dead and burried literature. Write all you like, in the end it will be shown that you do not belong in literature just because you all can produce such sofistecated ways of cursing and trying to deprive everyone else of their dignity just because you had not been born with one.
z.m. atat de violent in limbaj! nu credeam. mai bine ii spuneai sa mute nebunul si gata. alunite pe creier :))