Partea III

Bratul lung, suplu, musculatura compacta, bustul conturat geometric in patrate, triunghiuri, unghiuri usor rotunjite, o adancitura la baza abdomenului, ca o lopatica buna pentru construit castele de nisip.
Abdomenul se umfla usor sub presiunea aerului parca inhalat strict pentru conservarea vietii; denot o usoara teama de a nu tulbura cu mult nemiscarea. Bustul, sectionat de o dara subtire si uniforma de par fin si rar, usor ondulat, se ingusteaza abrupt inspre talie, ca albia unui rau stavilita artificial. Pantalonii de pijama largi, sifonati, de o culoare murdara ; degetele de la picioare stranse, ca o gheara de animal pe gheata, nesiguranta membrelor in diminetile care rezolva nopti complicate.
„Uneori trebuie sa le lasi sa treaca”, se multumeste sa constate anuland, printr-un singur gest taios al bratului suplu si lung, odata adanc infipt in par, armonia statica, nemiscarea perfecta.

Sunetul binecuvantat al filtrului de cafea anunta inceputul adevarat al zilei si, inganand reflexul pavlovian, apare nevoia de tutun. Febril, isi freaca ochii, deschizandu-i apoi flamanzi, tactul nervos al degetelor cautand pachetul de tigari si, a, uite bricheta!
Pe pervazul ferestrei.
Isi amintea vag, ba nu, cu primul fum, prima inghititura de cafea, imaginea se contureaza ca intr-o oglinda aburita, stearsa cu maneca halatului de baie. Isi amintea cum a intalnit-o.
Ploua, ciudat, si atunci. Scutura cu ciuda revelatoare scrumul, insotit de zvacnirea capului esuata intr-un zambet larg, aproape copilaresc. Ochii sclipesc, mai intai ca de roua pe o frunza neatinsa, apoi se aspresc accelerat, pana la otelire.
Da, ploua, el era..cu cine, cu Aida sau cu Geo?

Se incrunta usor, buzele tind sa formeze baza unui con, se relaxeaza, dezvaluie cicatricea scurta de sub buza inferioara, era cu Aida, incerca sa-i explice… Dar Geo, unde sa fi fost Geo?
Se ridica de pe taburetul tare, isi mangaie pieptul cu palma, scurt, apasat, chiar, unde sa fi fost Geo?
Chiuveta plina… mda, si aici pica bine mana unei femei. Alunga ideea cu acelasi zvacnet al capului si se aseaza la loc. O tigara noua, oo, asa ar trebui sa fie si ele, identice dar distincte, comercializate in pachete compacte cu avertismente medievale pe ambalaj: asta te poate ucide, cealalta te va inghiti.
Aida… interesant, Geo… prostul.
Asta sa fie, teama de a nu se metamorfoza in vreun Geo, unul dintre milioanele de barbati absenti din vietile lor, inchisi in sertare mute ale caror cheie, evident, se afla in posesia extraterestrei din bucatarie, cea cu care te targuiesti pentru telecomanda si i-o cedezi in speranta ca, dis de dimineata, dibui fara mare efort o camasa atent calcata si lenjerie curata.

Strivi a negatie mucul in scrumiera plina, imbacsita de ramasitele cenusii a pachete peste pachete, diferite dar totusi identice. Nu era asta, avea ceva cu ea, ceva personal. Nu-si amintea sa se fi razboit cu ea pe telecomanda, n-o socotea gospodina dar ea ii ceda mereu, ii anticipa fiecare dorinta, orice incruntare. Poate asta sa fie, supunerea ei oarba ii miscase magnetic misoginismul nativ pana la paroxism, pana spre explozia de deunazi cand ii lipise eticheta de buburuza si o parasise ca pe o vesta de salvare defecta in toiul unei mari mocirloase.

Singuratatea e o stare normala cu care te identifici asa cum o crema autobronzanta altereaza pigmentul pielii sau vopseaua de par deviaza identitatea stradala.
Iata, ce n-au reusit mama, tata si treptele inferioare ale arborelui genealogic in care eu, vlastar tanar, stau camuflat, a reusit biata cutie ingusta de pe raftul din dreapta al micului magazin din colt, sunt blonda, specie a unei lungi serii de Ilene Cosanzene, adulate in istorie. Si vine ea, parsiva, buburuza inlacrimata, prepara atent siringa, o fierbe, o sterge cu acele vesnice batistute igienice inghesuite in posetele lor minuscule, o fixeaza, cu acea constiinciozitate cu care isi anuleaza, prin procedee dureroase, urmele paroase ale animalitatii corporale, infige acul fara mila in piele, extrage seva aceea autobronzanta, umple siringa – sunt alb ca branza, de rasul vilegiaturistilor si a intregii lumi civilizate, o ramurica acum prea verde intr-un arbore totusi viu, ca un gazon plantat, cu fire fragile si rare, in mijlocul unei pajisti sanatoase. Si ea imi zambeste, jucandu-se cu parul meu blond, consolandu-ma ca va creste, il vom taia si atunci redevenim puri, mandrii si tineri, sufletele noastre comunica iar ea se va salva prin mine de insomnii.
Nu, multumesc, eu am un somn sanatos.

Ochii ei inlacrimati, a caror amestec coloristic de verde-caprui-galbui am ajuns sa-l detest, nasul lung si subtire, gura prea mica, buza de sus rasfranta, dintii ordonati militareste ca bomboanele in cutie, mereu la vedere, inceputul de gropita din barbia prea scurta, parca neterminata. Gropite care se adancesc implinite pe pulpe si fese in a caror prematura rotunjire imi era tot mai greu sa ma afund.
Dragostea noastra… nu, papusa, dragostea ta fara tinta!
Asa i se parea, ca, in cele mai frecvente cazuri, ele isi croiesc de mici, dracu’ stie sub apanajul caror influente, idei despre cum ar trebui sa fie el si mai ales cum le va transforma, ce vartej de frunze va croi in inima, capul, chiar si silueta lor iar ei, noi, suntem simple marionete menite sa suplineasca inexistenta acelui el ideal.
Motiv pentru care, tranteste pumnul in masa, la limita scrijelirii pielii, femeile sunt incapabile sa iubeasca! Ele vor, noi vrem, restul e o cloaca.
Asa-deci, tresari, eram cu Aida, ii explicam cum femeile… ba nu, cum barbatii sunt incapabili sa stea cu o femeie pe care nu o iubesc iar femeile..

Evident, nu imi dadea crezare si acum, curios, ii dau dreptate. Eu si Buburuza, de un an de zile, an in care   i-am analizat constant defectele si am asuprit-o necontenit… Mda, simteam nevoia sa urasc pe cineva, sa pedepsesc, s-o umilesc. Si ea, proasta dracului, le lua ca dovezi de afectiune.
Aida, impunatoare, senzuala, vie.
Fumeaza in tacere, nu ma urmareste desi cersesc atentie, i se pare fascinanta strada inecata in balti, oamenii zgribuliti sub stresini, vanzatorii ambulanti impaturindu-si in pripa pretioasele marfuri.
Ceasca de cafea din fata curata, fara acele vesnice dare multicolore, spaima spalatorilor de vase din cafenele, ea nu foloseste.
- Si apoi, imi zambeste, as da faliment, la cat fumez mi-ar fi necesare tone de ruj.