Partea II

- Ia spune, papusa, nu-ti fac cinste cu un citro, nu prea vad sa ai clienti la ora asta…
O privea gales, cea mai elementara abordare, fata nu parea genul cu care poti da gres.
Parasi lenes cafeneaua, cu numarul barmanitei in agenda.
Si, concluziona amuzat, ce e rau in a colectiona numerele femeiustilor? Sunt un barbat liber si asta e tot ce conteaza!

- Penalti, arbitrule, ce, ti-au facut astia carte de munca?
Se agita de unul singur, blestemand de acum fosta potentiala consoarta, ca il marginalizase cu afectiunea si pulpele ei albe incat nu mai putea invita nici un prieten acasa, la meci. Fotbalul era un joc barbar, berea o bautura dizgratioasa iar prietenii lui o sleahta ordinara. Nu-i imputase ea niciodata toate astea dar asa isi inchipuia ca trebuie sa gandeasca o femeie ca ea, o buburuza uitata pe o strada mocirloasa.

Se opri, sa-si mai toarne un whisky in pahar. Jocul de pe ecran se derula in absenta lui. Camera devenise dezordonata si-i placea asa, cu ambalaje si pahare incarcand masuta de sticla, haine pe jos si pe spatarul canapelei si praful de un deget pe ecranul televizorului supradimensionat. Pernutele canapelei zaceau pe jos, cu urme de slap pe ele.
Inspira cu nesat aerul imbacsit. Nu aerisise de doua zile. Asa mirosea deci libertatea.
„S-o sun, de ce s-o sun? Probabil a impanzit cum am lasat-o… Da, asa le mai place sa-si poarte durerea din gura-n gura..”
Isi netezi apasat parul valvoi. Echipa lui favorita egalase. Se aseza multumit pe canapea si isi sorbi linistit bautura. Semnele erau bune, luase decizia corecta. Si, nu?, o parasise la timp, altii le lasa bortoase sau chiar cu doi-trei plozi in brate.
Toate astea pentru ca fusese cocheta si o asteptase un sfert de ora in ploaie? Nu, era prea nu stiu cum, probabil se umpluse paharul si se revarsase tocmai de la ploaia aia nenorocita.

Adormi intr-un tarziu, doborat de alcool, in fata televizorului aprins si sforaia adanc, fara ca cineva sa-l intoarca, sa-l roage dragastos sa nu mai sforaie asa tare ca vrea si ea sa doarma, ca maine merge la lucru si ce are sa se faca cu ochii carpiti?
Il trezi telefonul tarziu, dupa zece. Era ea, ca-si lasase la el niste lucruri…
Vrajeala, vroia sa-l vada, sa se impace. O amana pe seara, pretextand ca e ocupat.
- Daca vrei, treci tu inainte, doar ai cheie, forta el nota cat sa lamureasca suspiciunea de compromis din partea ei.
- Nu, ii respinse propunerea, pe un ton care din stins devenise ferm, ca vrea sa-ti las si cheia.
- Cum vrei, o multumi, pe la 8, 9. Ajung tarziu, sa stii…
O sa te lamuresti tu!, dadu sentinta in vreme ce tragea clapeta telefonului mobil.
Ramase minute intregi in pat, intins, cu mana dreapta sub cap, fixand tavanul. Se auzea forfota la vecini, aveau copii.

“Trebuie sa recunosc, aici ii simt lipsa, cafeaua ei de dimineata pica numai bine!”
Se ridicase din pat de minute bune dar, cazut pe ganduri, ramasese in mijlocul incaperii cu mana stanga infipta in par, pleoapele cazute, intr-o grimasa concentrata, cu pometii ficsi, buzele usor tuguiate. O alunita mica sub maxilarul stang, subtila, delicata, ca un imprimeu discret pe o stofa sofisticata, intensifica senzatia de timp suspendat in cautarea unui surogat al regretatei cafele de dimineata.

Ar fi iesit la cofetaria din colt, ar fi comandat o cafea bine infierbantata dar simpla perspectiva a soselei agitate in vanzoleala de dimineata ii creeaza repulsie.
Impinge imaginea cu mana, ca pe o ganganie trezita accidental in timpul iernii, zi in care turturii se preling obositi in balti statice pe care picaturile le sifoneaza precum o alunita sub maxilarul stang o fata imobila.
„Am gasit!”, se bucura.
Ideea salvatoare induce sclipiri de lac ochilor cenusii, ca o privire fada de papusa de lut in care un duh necunoscut a insuflat deodata viata.