Nu voi face recenzie, ci voi spune ce anume s-a intamplat cu mine pe parcursul citirii cartii. Voi incerca pe viitor sa tratez exact in felul asta toate cartile despre care voi vorbi in aceasta sectiune. E neimportanta o carte, ori un text, atata timp cat in urma lui mergi la culcare. Daca nu iti trezeste o minima insomnie, a fost degeaba. Ceea ce inseamna ca voi vorbi in aceasta categorie in special de cartile ce le-am dus pana la capat, implicit acestea fiind cartile ce mi-au trezit o minima sau maxima insomnie.

Nu stiu sigur daca m-am intors la Hristos in urma cartii lui Ianolide, in fapt reusesc ca de cele mai multe ori sa nu fiu convins ca m-am intors vreodata, cu toate ca pot pune degetul cu precizie pe acest de moment. Mi se pare uneori un gest de ingamfare si ipocrizie sa fac eu afirmatia credintei mele in Dumnezeu. Cum as putea face asta atata timp cat nici pe departe afirmatia nu se coreleaza cu fapta. Sunt un om care nu stie intr-adevar ce e suferinta. Crestineste vorbind nu am avut sansa suferintei. Evident, poetic si boem patetic, obisnuiesc sa imi creez povesti de enorma suferinta, sfasaietoare, induiosatoare. Sunt inca la 17 ani. Din punctul de vedere al suferintei, e o varsta oribila, e oribila pentru ca minte, pentru ca e schizoida. Se sufera atunci din tot felul de enormitati gratuite. Nu exista discernamant, se vrea sa se sufere, pentru ca se doreste maturizarea cat mai rapida. Varstei ii este natural si instinctiv scarba de ea insasi.

Exista la un moment dat un episod, in cartea lui Ianolide, unde Valeriu Gafencu il vede pe unul dintre colegii de puscarie cautand cu disperare sa isi aprinda un muc de tigara. Intrebarea lui Gafencu este “daca de la atata lucru nu poti sa te abtii ce vei face cand vor veni incercari mai mari?”. Aici ma aflu si eu. Nici macar nu imi pun problema daca as rezista la suplicii, la torturi, la interogatorii, stiu raspunsul. Il stim toti. Daca de la atata lucru nu te poti abtine, e cert ca nu ai calitatile necesare strabaterii suferintei. In fapt e un atrenament. Vorbeau si stoicii despre asta, ceva mai putin ultimativ, e drept.
Cum au reusit oamenii astia sa treaca prin ce au trecut? Cum reuseste orice om sa treaca prin asa ceva? Cum as reusi eu sa trec prin asa ceva? La un moment dat in copilaria mea facusem o magarie, pe vremea aia parintii inca aveau dreptul sa isi plesneasca copiii, iar mama uza, de cate ori era necesar, de acest drept. Asa ca in urma magariei (enorma dealtfel, putea sa aiba consecinte tragice), mama ne-a luat la o portie de bataie. Am fost primul care mi-am incasat-o. Si mi-am incasat-o, pana cand nu am mai rezistat si am inceput sa strig: “mai da si in el (fratele meu), bate-l si pe el”. Si urlam cu disperare si cu ura si cu speranta ca voi scapa eu. Imi pasa prea putin cine altcineva va lua bataie, atata timp cat eu voi scapa. Eram animalic, oribil, il uram pe fratele meu ca suferea mai putin ca mine in momentele alea. Eram dispus sa fac orice, doar ca sa scap eu. Nu l-am intrebat niciodata daca a avut acelasi sentiment.

E un gand oribil, incercati sa il simtiti. Gandul ca pentru 5 minute sau pentru 20 de ani de viata sunteti dispusi sa va tradati fratele, mama, tata, sora. Nu il simtiti? Aveti sentimentul ca voi nu ati face-o niciodata? Posibil. Dar stiti sigur? Cat de sigur? E bine atunci. Pai daca sunteti in punctul asta incercati sa va imaginati ca, pentru aceeasi, sunteti dispusi sa muriti. Acum. In secunda asta. Fara regrete. Ba nu. Sa vina cineva sa va zica: “Ba, de azi la bulau cu tine pentru un an. Si am sa am grija sa imi spui si laptele pe care l-ai supt. Si daca nu spui, avem noi ac de cojocul tau. Gandeste-te bine, ca treaba asta dureaza un an si daca noi nu aflam ce vrem nu mai dureaza deloc, iti luam beregata si terminam cu tine. Dar daca esti baiat bun, o sa traiesti”. Care va sa zica ai un an sa rezisti, sa te gandesti la moartea ta, sa o pui in balanta cu tradarea, poate chiar cu moartea celuilalt. Secunda de secunda te vei apropia de moarte, ca picatura chinezeasca, in cele din urma iti va exploda creierul si vei vrea cu disperare sa traiesti. Cati putem? Pot eu? Cam asta era provocarea lansata tuturor celor zvarliti in inchisorile comuniste. Si nu doar pentru un an. Comunismul avea timp si rabdare. Si Satana are. Treaba e ca nu te omorau. Nu iti puneau pistolul la tampla si apasau pe tragaci, nu asta voiau ei. Voiau sa te bata pana cand urlai “da-i in ala, ca ala e vinovat”. Si dadeau in ala, pana cand si ala urla sa dea in altul si tot asa. Apoi te puneau in aceeasi camera si iti faceau programul pe a doua zi, daca nu esti cuminte. Nu puteai sa fii cuminte decat in clipa in care strigai intr-una “da in ala si in ala ca ei sunt vinovati; ba nu, dau eu, sa iti arat ca stiu ca sunt vinovati si vreau si eu sa ii pedepsesc”. In fapt cam asta e moartea, clipa in care viata ta nu mai e a ta, cand pentru trairea fizica esti dispus la orice. Ce se mai poate continua de aici, din punctul asta, chiar si daca toate realitatile ce te-au adus aici se sfarsesc?

Se vorbeste enorm de suferinta in cartea lui Ianolide. Cu toate astea nu vorbeste de suferinta lui, ci crestineste, fara vreo urma de ipocrizie, vorbeste doar de suferintele celorlalti. Au cedat unii si nu sunt acuzati. Altii au murit fara sa cedeze. Cei mai multi au cedat. Nu li s-a asigurat insa vreo garantie a vreunei vieti. Dealtfel, cum spuneam si mai sus, ce viata puteai sa mai ai dupa asta. Erau maltratati oamenii nu doar pana tradau, ar fi fost prea putin. Stiau baietii ca si Petru a tradat si de aia pe el s-a construit biserica. Erau maltratati pana la disperarea si lipsa de nadejde a lui Iuda. Grozavia enorma era ca nu te duceai ca Iuda, sa te spanzuri, nu erai lasat sa mori. De abia din punctul asta aveau nevoie de tine si se simteau satifacuti. Curios, sa ajungi in starea lui Iuda, absolut deznadajduit si sa nu fi lasat sa mori. Monstrii enormi se nasteau. Nu demnitatea se voia ucisa, nu trupul, ci Dumnezeul din om. Orice farama de Dumnezeu, orice urma, orice miros suspect de Dumnezeu trebuia sa dispara din fiecare. Cat de tare l-au aparat, iar eu care l-am avut fara oprelisti nici macar nu l-am bagat in seama.

Toti sfintii inchisorilor au rezistat pentru ca Dumnezeu rezista in ei. E un lucru fenomenal ce s-a intamplat acolo, omul s-a intalnit cu Dumnezeu. Intr-adevar aici au fost impreuna lucratori, omul cu Dumnezeu, ca fara Dumnezeu nimeni nu ar fi supravietuit, iar fara credinta nici Dumnezeu nu ar fi fost prezent.
S-a refuzat inregimentarea, uniformizarea, lipsa libertatii. Iar credinta e suprema forma de libertate, pedepsita in cele mai groaznice moduri posibile. Ma vad mergand confortabil pe strada inspre serviciu, unde e relativ confortabil. Nimic nu ma ameninta, nici pe mine, nici pe vreunul din voi. Suntem liberi sa mergem, sa spunem, sa gandim. Regimurile opresive sunt o treaba exotica, care de altfel s-au cam imblanzit si pe acolo pe unde exista. S-ar parea ca nu mai exista nici un atentat la libertatea vreunuia dintre noi.

Fara sa fiu apocaliptic, pe mine ma sperie linistea asta, nu atata pentru ca e liniste, dar prea am senzatia ca suntem convinsi ca e liniste. Nu mai exista razboaie, sunt conflicte geo-politice, sunt acte de terorism, sunt abuzuri rapid demascate. In fapt ni se spune ca sunt acte izolate, lucruri care se intampla la televizor, loc in care ne-am obisnuit atata de mult sa vedem fictiuni, incat suntem convinsi ca nu ni se pot intampla noua, ba chiar mai mult avem convingerea ca sunt fictiuni. In rest totul e bine, sanatatea populatiei se imbunatateste, economia se dezvolta, medicina face progrese fenomenale, toti cei din jurul tau sunt oameni buni. E prea bine ca sa simti nevoia unei revolte, mai bine zis e prea bine ca sa se simta nevoia unei revolte. Totul e atat de confortabil si de la fel, incat nici nu mai are rost sa iti pui problema vreunei grozavii, iar pana la urma nici nu iti mai pui problema. Toate sunt de asa natura incat sa nu mai existe revolutii, opozitii. Singura revolutie de care mai putem fi capabili azi e revolutia personala. Ca sa existe, insa, soiul asta de revolutie trebuie sa iesi din sistemul confortabil in care te gasesti, asa ca se va intampla enorm de rar. Comunismul a fost o oroare, si a incercat sa depersonalizeze si uniformizeze. Capitalismul este un sistem viabil, care depersonalizeaza si uniformizeaza. Capitalismul se conformeaza propriilor reguli. Stie sa plateasca serviciile. Eu iti dau confort, bunastare, la schimb tu imi dai liniste, placiditate, conformare. E acelasi soi de razboi, mult mai subtil si mai elegant, nu mai ti-o iei la coaste ca sa faci, ci esti motivat in asa fel incat sa faci din proprie vointa.

Prea s-a murit si s-a suferit ca sa ne permitem sa tinem ochii inchisi si sa fim confortabili. Viata confortabila e pentru patrupedele cucoanelor simandicoase. Omul, mai trebuie macar curul sa si-l miste dintr-o parte in alta si din cand in cand sa mai arunce o privire si in el insusi. Lucrurile sunt in desfasurare si vreme mai este. Sa nu fim convinsi ca dracul nu exista. Sa ne rugam sa ramanem in Viata si vorba poetului “sa nu credem ca seceta nu apare daca o ignori”