in Tara Blajinilor nu exista frica de noapte nici noapte
deseori moartea vine in somn imi saruta mainile rand pe rand
fiecare deget fiecare falanga
fiecare urma de viu din nervurile pielii
am visat apa mare peste ea o creanga inflorita luuuunga pana la celalalt mal
adia vantul i se risipeau florile cum s-ar risipi fluturii scuturati dintr-un voal
nu pot lua pe nimeni cu mine sunt copila lui Seth
mi-ajunge doar o coaja de gand
aruncata in valuri
atunci ma aplec peste sorbul pamantului si-ti zambesc
iata departe se topeste lumina din streasina muntelui
desfa clipa in doua fa-o caus du-o la gura cum sanul matern
prinde-ma
cand alunec spre tine
Modul de a expune ideea asta (care ne trece multora prin cap) e genial. Cand o citesc parca aud pe cineva cum canta versurile, sunt meloman recunosc si cum imi place sa imi zic compozitor amator, as vrea sa discut daca imi dati voie sa pun poezia pe muzica.
Bogdan, tu vorbesti serios? :)
de ce nu? daca tu consideri ca ar iesi ceva de aici…
contacteaza-ma pe sancho_panza_cervantes@yahoo.com
Vrem si noi sa auzim piesa dupa ce e terminata.
A fost terminata piesa, ca as vrea si eu sa o aud?
In momentul asta as cam vrea sa ascult piesa……..Dar cum a trecut un an de cand trebuia compusa melodia……o sa ascultam in continuare Doors.
Versurile au un pic de miros de Amsterdam, sau daca vrei de Malta.
Atata viata in toate ipostazele, atitea fotocopii veridice ale realului si atata sensibilitate de dincolo de fiece cuvintel sunt mai mult decat coplesitoare… E chiar prea mult.
E prea multa viata, disperare si dorinta. E contrast sublim si iubire… iar lirism superlativ e prea putin spus. Defapt, prea multe nu se pot spune. Vorbeste de la sine. Poezia asta trebuie citita traind-o, nicidecum comentata.
P.S.
Scuze!