Am sa stau linistit si am sa te las
nu am sa plang fara frica imi voi ridica capul
spre tine pufos si delicat iti voi prinde degetele
si mi le voi lipi de ochi si apoi ca orbii te voi cauta
sa te sorb as putea sa te tin in palme
si sa iti soptesc tot sangele meu
pana cand am sa ametesc usor si tremurat
ai sa imi spui ca nu e nici o problema
ca exista
ca se intampla
ca sunt
ca esti
ca nu e frica
ca e frig
ca nu e lumina
ca e bine
sa radem
ca toate
sunt naturale
ca nu are cum
ca nu ai cum
ca nu am cum
ca doare
ca e dulce sa ne apropiem incet
unul de altul acum chiar acum si fiecare
dintre noi sa faca ceva definitiv pentru celalat
pana aflam ca atat de mult ne-am lipsit incat
nimic sa nu opreasca nimic si
totul deoadata
sa ne strangem in brate si sa tacem
pentru ca oricum ne intelegem intotdeauna
auzi cum ma asez pe umarul tau si imi mangai
parul pana cand incep sa torc delicat
si tu sa oftezi pentru ca nimic nu e interzis
e vremea sa plecam
fara vreo frica.
se pare ca intr-adevar trei este o cifra fatidica, frica a disparut, la al saptelea sau al noualea va disparea si moartea. ca e foarte bun poemul? asta o stii si tu.
Deloc fatidica. A trecut asa de la sine, natural, dintr-o data. Sunt viu. Nu garantez ca in al saptelea sau al noualea nu va reaparea. Poate nu va reaparea. Ca e bun sau nu poemul tine doar de cititor.
Cu frica ne nastem, cu frica traim si cu frica murim, conteaza ca noi insine sa ne invigem frica.
constiinta asta a mortii ne reteza eternitatea…ne inalta limitele si totodata amplifica frica de a ne lasa striviti sub ele…ori tu observ ca ai gasit in launtrul tau elementul etern- iubirea, care te face netemator de acea dimineata in care o sa te trezesti in bratele mortii…