Sa stau si sa fiu fericit pe mal
fara vreun foc langa mine si totusi sa nu imi fie frig
sa stau sa privesc pentru prima data in viata stelele
sa vad pentru prima data haul dintre mine si apa
sa vad pentru prima data in viata rasaritul de soare
sa simt cum vantul trece prin mine si imi infrigureaza fiecare celula
si totusi sa nu imi fie frig
langa mine sa stai tu si sa ma atingi molcom si tandru
ca si cand chiar daca ai venit dupa mine acum ti-e rusine sa ma iei
si eu sa fiu fericit ca si tu ai inteles pentru prima oara cat de imposibil
ne e sa fim despartiti
Oh tu care oricum stiai de ce te rusinezi sa iti indeplinesti menirea
intinde-ti mana firava spre mine si mangaie-ma cum numai tu sti sa o faci
in ultima secunda
cand toate dau cu plus pentru ca altfel nu ai avea cum sa iti justifici cacatul asta
de viata
in care si tu locuiesti pentru ca mult prea mult esti prezenta
luandu-ne
asa-i ca e coplesitor ca de atata vreme te asteptam pe tine
de care oamenii nu vor sa se intereseze
si nu am nici o frica
vom sta si vom discuta si ne vom spune de toate si toate
le vom rezolva
e imposibil ca tocmai tu sa nu iti faci datoria
nu de alta dar tocmai deschidem stupida posibilitate a vesniciei
in cautarea fericirii lucru mult mai absurd decat tine moarte
nu ai dreptul sa nu ma iei pentru ca
neluandu-ma
naste posibilitatea fericirii iubita mea
eu te inteleg foarte bine nu vrei
sa ma simt eu nefericit
dar nu iti fa nici o grija timiditatile de genul asta intre noi
nu isi au loc
pentru ca am aflat inaintea ta ca vei veni
asa ca nu am cum sa fiu intristat
intr-un final oricum va trebui sa iti faci datoria
poate ca eu voi scapa dar tu nu vei disparea
ci ma vei accepta ca o eroare controlabila in sistem
in cele din urma la finalul vesniciei vei ajunge iarasi la mine
si voi fi ultimul si vei avea cumplita posibilitate
de a-ti acorda sansa paradoxului maxim
sa ma iei si sa pieri impreuna cu mine
sau sa continui sa ma lasi si fiecare sa isi traiasca vesnicia
intr-o singuratate cumplita
moartea mea draga iti ofer sansa mortii lucru
pe care nu l-ai gustat
niciodata tu care tuturor le-ai pus pe buze
gustul
si niciodata nu il vei gusta daca iti refuzi propria menire
nu ai cum sa ma iubesti atat de tare incat sa ma lasi in
viata
vreau sa mor de atata vreme incat te rog sa nu
iti fie frica de ceea ce esti
impacarea eterna peste mine la final oricum
se va aseza.
Al cincilea poem al fricii de moarte
postat de Sorin Horotan pe 2 August, 20095 comentarii
Uimeste-ne!
Fara politeturi excesive. Fii sincer. Direct. Incisiv.
Ultimele comentarii
- Doina la "Despre curve (partea a II-a)"
“anielle78 este o curva. Este mandra de asta. Pacat. Nu este o curva care sa stie ce vrea de la ...”
- simona la "Anunt matrimonial II"
“anunt matrimonial III....iti plac?”
- simona la "Zvacnirea fluturelui"
“...prea hulita si infernala inima in spatiul cavernic. ....citeste-mi si simturile obosite!....miha~”
- caimac laurentiu la "Poema barbatului razboinic"
“Doamna/soara Ilie Ramona, inclin sa cred, domnisoara, am citit comentariile dumneavoastra de la aceasta scriere. Nu ma intereseaza coerenta exprimarii ...”
- niculae emanuel mario la "Cronometru"
“mai draga mihai, tu esti tiganusul ala care a terminat liceul greco-catolic si a intrat la fac de jurnalism pe ...”
- Ramona Ilie la "De ce sa nu recunosc ca sunt o fiinta umana"
“De ce sa nu recunosc... sunt un monstru creat de fricile si neputiintele voastre, alimentat cu deseuri, functionez pe energie ...”
- Banut Mihai Cornel la "Poem alcoolic"
“Bweeeeyyyy...omu~ cand te citesc reusesc sa imi aduc aminte ca nu sant singurul "diferit" pe lume... bine, eu in sens ...”
Foarte profund, niciodata nu mi-am imaginat un “dialog” cu moartea…
De ce nu pot oamenii avea ceea ce isi doresc? Nu o data mi-am spus ca atata inulitate nu poate fi reparata decat prin extinctie. Unii lupta pentru viata. De multa vreme mi-am dat seama ca n-am pentru ce lupta. Am intuit niste chestii, pe altele nu le pot intelege, pe altele nu vreau sa le inteleg. Nu prea imi place in jur si as vrea altceva. Trecand peste un pod si uitandu-ma la apa verde, mi-am dat seama ca as putea invoca legea compensatiei: sa primesc eu sfarsitul cuiva care nu si-l doreste. De atunci ma simt atat de libera, cum nu m-am simtit niciodata. Daca nu mi-ar fi frica de nebunie, as spune ca asa trebuie sa te simti cand esti fericit. Trebuie sa marturisesc ceva: si in conditiile renuntarii totale – macar mentale – tot dor toate dezamagirile pe care mi le construiesc cu maxima maiestrie.
Undeva ma suspectez de ipocrizie:))
Ceea ce e sigur e ca te simti mult mai relaxat dupa “negocierile” astea.
M-ai facut sa scriu iarasi aici:))
Habar nu am. Nu cred ca mai conteaza. Poate suntem atat de stupizi incat ne dorim exact ce nu putem avea si cand nu putem avea, ceea ce inseamna ca ne meritam soarta.
Toti suntem ipocriti. Toti ne iubim propriile suferinte. Toti vrem sa vada ceilalti ca suferim. Asa ca daca si tu ai scris aici, atunci da, esti ipocrita.
Daca te-am facut iarasi e bine, ma bucur sa am cui povesti.
Asa cum mai ziceam, misto poezia, mai ales prin tema abordata. Ar putea parea perimat azisubiectul: frica de moarte, sau, mai bine zis, invatarea mortii.
Dar daca ar fi sa plecam de la ideea lui Eugen Ionescu ” Intelepciunea suprema este sa ne obisnuim cu ideea ca vom muri.” Si tot el continua.. ” Se moare insa si fara sa ne obisnuim”, se poate intelege ca acest subiect nu va naste decat discutii continuue si eventual, rar, “iluminari interioare”
Asa ca intrebarea care imi vine spontan in minte de fiecare data cand aud ca cineva vrea sa se obisnuiasca cu ideea mortii este : Se poate cineva vreodata obisnui cu ideea mortii, cu ideea ca maine nu va mai fi?
Plecand de la titlul, ciclului care vad ca se continua, al fricii de moarte, observ ca aceasta frica se vrea transformata intr-o “invatare” a ideei ca moartea poate veni inexplicabil, dar si a ideeii ca moartea se poate invoca sau ca ideea mortii se poate induce si invedera atat de tare incat atunci cand va veni sa para obisnuinta, sau chiar sa fie asteptata cu ardoare.
Dar, ideea este ca eu, personal, nu am putut privi niciodata moartea decat prin comparatie cu viata. Nu ne-ar fi frica de moarte, daca nu am iubi viata, si nu ne-am dori moartea daca nu am avea impresia ca ne “ratam” si nu ne traim viata?
Totusi, de ce ar trebui sa ne traim ALTFEL decat o facem milisecunda de milisecunda viata?? De ce sa ne vrem ancorati in alta realitate decat in cea in care ne situam imbatabil??
De ce sa ne fie frica de moarte daca am realiza ca viata o traim si ca realitatea in care ne situam e realitatea noastra posibila? De ce sa nu ne traim viata cu intesitate, sau sa o percepem asa decat in secunda in care gandul unei morti apropiate ne bantuie?? (”sa stau sa privesc pentru prima data in viata stelele
sa vad pentru prima data haul dintre mine si apa
sa vad pentru prima data in viata rasaritul de soare
sa simt cum vantul trece prin mine si imi infrigureaza fiecare celula”)
Avem neioie de comparatii “monumentale”, ca sa exercitam ceea ce deja se intampla; adica sa fiintam si sa traim in sensul cel mai literal al cuvantului?
Paradox: se pare ca de asta avem nevoie!… sau cel putin asta spune eul liric mai sus, eu liric care se afla intr-o pendulare intre a cersi moartea si a cere clementa vesniciei, tocmai pentru a invata mai bine moartea si pentru a fi ultimul care sa guste contopirea cu moartea-iubita, si in acest caz, sa ii acorde si ei posibilitatea de a se scufunda in propriul si “eternului paradis”, gest exceptional de altruism.
Si dupa tot acest preludiu, (cine s-ar gandi sa “vrajeasca” Moartea, sau sa incerce sa flirteze cu ea pentru a-si castiga sansa la moartea dorita?) apare dorinta deschis rostita si impacarea, ca si cum intregul gestul initiatic al poemului nu ar fi fost acela de a gasi impacarea cu moartea, ci impacarea cu sine, cu insinele , vorbele poetului : “pe mine mie reda-ma”, impacare situata intr-un “final” incert, atemporal as zice, sau poate, tocmai in acel “final” in care “mie” nu mai trebuie redat ci este de la sine incorporat si este insinele intreg si mult cautat aici, pe mal, in apusuri si rasarituri perpetuue de cautari si intrebari.
Asta sa caute oare eul liric in moarte: “Insinele redat” pt eternitate? Oare nu “eternitatea” ca imagine a stabilitatii realitatii si ca traire ALTFEL a vietii e postulatul care il impinge pe eul liric sa isi caute insinele in moarte, sau sa ia posibiliatea mortii ca oportunitate de regaisre a insinelui??
filizofeala…,nu in sensul ca ” a flizofa inseamna a invata sa mori”, nici in senul acela in care de ieri imi storc creerii intrebandu-ma daca in “momentele mele bune” pe langa a nu-mi fi dorit sa ma fi nascut mi-am mai dorit si sa mor (dilema nascuta de paradoxurile lui Paler), ci filozofeala in cel mai stupid sens al cuvantului…
Ideea mea de inceput e buna, si o s-o pastrez… misto poezia, si mai ales coordonata aleasa!
@David
Nu este un dialog, dar nu este nici un monolog si mai mult nu este nici cu moartea.