E o stare de fapt, atât de “de fapt”, incat pare un stereotip. Ca o placa stricata, ca o privire apăsata intr-un punct fix, are si starea asta farmecul ei. Daca am avea destule tigari si cafea am putea sa suportam pana la urma. Nici patetismul nu mai are vreun farmec, inainte vreme era elegant, demn, acum e ca o smiorcaiala ieftina. Si poate ca asta lipseste, putin patetism autentic, un duel, o absurditate, o gratuitate, care nu are sens in vreo lume decat in a mea. Dar cui ii pasa de asta, atata timp cat fiecare dintre noi isi acorda posibilitatea de a face gesturi gratuite. Nimic nu se compara cu scarba, cu sictireala, si in toate astea sa sti sa te amuzi copios, mancand ciocolata topita, sa te murdaresti pana la coate, sa iti lingi degetele, si fara sa te speli pe maini sa iti futi nevasta pana cand te roaga sa o lasi in pace.

Dupa asta poti sa tragi si concluzii, dar nu e prea indicat, gestul isi va pierde din profunzimea gratuitatii. Baga-ti picioarele, aprinde-ti o tigara, scarpina-te la pula si gandeste-te hilar la mosii si stramosii, la bunii tai. S-ar putea sa ti se faca frica de moarte. Scuipa, flegmeaza. Nu are importanta, deocamdata doar ei sunt morti ceea ce te face sa sari in sus de bucurie, sa vrei sa joci sotron si apoi sa pleci la razboi numa’ asa ca sa o enervezi pe muierea ta. Vei ucide tot felul de fraieri, care sunt exact ca tine, nici o diferenta, din lipsa de ocupatie vei ridica arma si ii vei sfarama teasta. Vei zambi strengareste cand ii vei vedea creierii imprastiati, ce putini sunt.

Absurditatea maxima, grimasa maxima, interminabila, ridicola, ca un ras de frica, ca un hahait sinistru, intre patru pereti, nu mai ai timp, nu mai ai glas, nu mai ai forta. Aici apare Dumnezeu, si ca un copil mic iti ceri voie sa faci diverse lucruri, implori, cazi in genunchi, plangi te smiorcai, obtii, si apoi esti ingamfat, futu-te-n cur, pe mata de nerecunoscator. Mori. Acum.