aproape fiecare idee imi explodeaza in pumni. desi nu-mi mai simt mainile, ideile mele se dezvolta in pumnii mei. cand ii strang, aproape ca explodeaza. va dati seama? oricum am senzatia ca nu-i simt… dar, ei explodeaza.

am fost acum cateva secunde pe buda. aproape am compus un roman. unul al veseliei din mine. nu-mi amintesc cum m-am sters la fund. oricum, n-are nici o importanta. toata filosofia din mine s-a spart. chestiunea aia legata de moarte incepe sa ma nauceasca.

candva ma intrebam, referitor la moarte, daca pentru unii neantul este deja o atitudine. am facut o lucrare despre asta. ei, am scris multe lucrari de licenta, pe bani, pe bani multi, am scris despre neant, despre felul in care ne imbatam cu el, am scris despre misticism, despre cele trei cai mistice, am scris admirativ, impacat ca acolo e esenta, cumva gandit-traita, am scris despre tot felul de scriitori, mai ciudati, mai vechi, mai nebuni, mai pisalogi, mai credinciosi, lucrarea de licenta a neveste-mi am scris-o tot eu, inainte de a o cunoaste, despre Zola, am mai scris cel putin 15 lucrari de licenta in teologie, una despre raul care subzista, dar nu se concretizeaza decat prin noi, stiu ca eram fascinat de leibniz, una despre hesse, despre lumea lui stralucitoare si jucausa, dar n-am reusit sa scriu o lucrare adevarata decat pentru altii, si, ma doare, si acum, lucrand pentru altii, chiar daca pe bani multi, sunt sute de oameni care dorm fericiti in apartamente achizitionate moraliceste prin mine, sunt tineri care se fut si care au dansat la nunta lor pe muzica mea, sunt oameni morti care au fost pusi in sicrie pe voci ciudate ce se prapadeau in microfoanele mele… am fost cumva peste tot. dar mereu am fost asa ca sa nu fiu singur, cu mine. am scris ca sa nu innebunesc. am fost si eu, asa, un fel de ciudat (de parca ar exista asa ceva). m-am insurat fiindca eram f singur. am facut o casa fiindca trebuia sa o fac. am facut trei copiii superbi fiindca aveam nevoie de iluzia de a stii ca nu mor singur (ce prostie!!!!). nu discut despre ce am lasat dpdv literar fiindca as rade ca un prost, cu o imensa nerusinare.

ceva nu mai functioneaza in mine. cheita asta care se invarte de atata timp incepe sa rugineasca. mecanismul cerebral a inceput sa o ia razna. incep sa elaborez prea multe alternative. ma ingrop in toate tipurile de sfarsire. visez trepidant intr-o liniste de mormant. mi-e teama ca o sa-mi bantui casa.

la circa treizeci de zile dupa ce a murit bunica nevestei mele, cea care locuise multa vreme pe terenul pe care mi-am construit casa – dar in asezamantul socrilor mei -, iesind la o tigara, am auzit brusc cinci batai in izolatia casei (polistiren), taman in spatele meu. mi-am intors capul fulgerator si am inceput sa tremur de spaima. realmente cineva fusese acolo, la nici un metru de mine. pana si cumnatul meu a iesit la fereastra si m-a intrebat: ce-i? care-i problema? I-am spus ca nu-s autorul batailor. s-a retras. dupa cateva zile, intr-o dimineataza, mi-a zis ca n-a dormit toata noaptea. toata noaptea bataile au insistat in jurul geamului lui. intr-o noapte, de la geamul dormitorului meu (care e la circa 10 m de geamurile cumnatului) am auzit aceleasi cinci batai metodic facturate in polistiren de circa 5-6 ori, pana pe la 5 dimineatza. dupa 40 de zile de la moartea bunicii, sunetele au incetat. eu nu prea cred in basme… dar, asta se stie.

eh. ce se stie? acum o saptamana un paianjen m-a muscat de pulpa dreapta in asa hal incat si acum am o pata visinie de circa 10 cm patrati. tot familionul se uita la ea ca la un cancer. sa mai zic ca am primit doua kile de lapte de bivolita si nimeni de langa mine nu se atinge de el fiindca cel care l-a recoltat are… SIDA. deja viatza devine o idiotenie.

musai sa privesc inainte si sa-i zic mortii sa faca o pauza.

o sa merg la pescuit mai des. viva pescuitul.