Nimeni nu veni sa-l conduca. Usa se tranti in spatele sau cu zgomot. “Parca ceva nu e in regula!”. Lasa gandurile in urma si intinse pasul spre serviciu. In drum trecu pe langa circul care tocmai se instalase in oras. Clovnul se farda in fata oglinzii, pentru prima reprezentatie, probabil. Era un batran cu fata buhaita. Avea o expresie foarte trista, tristete ce parca i-o strecura si lui in suflet. “Cum poate cineva sa fie trist dupa ce s-a maimutarit o viata?”. Era prima oara cand vedea un c1ovn fara masca.
Usa redactorului sef era deschisa. Inseamna ca sefu’ e in toane bune. Ziaristul Z ajunsese la lucru la timp. Desi programul nu era chiar strict, seful tinea ca toti redactorii sa participe la sedinta de dimineata. Secretara ii inmana cateva mesaje pe care le primise de dimineata.
- “Nu va beti cafeaua?” Intreba secretara, care era cu vreo 20 de ani mai tanara.
- “Nu, mersi! Astazi sar peste ea”.
- “Cum doriti. Daca, totusi, va razganditi, nu trebuie decat sa apasati pe butonul rosu si se incalzeste. Stiti, acum avem filtru. Nu mai trebuie sa folositi termoplonjonul”.

- “Un buton rosu, si urmeaza trezirea”, bolborosi Z.
- “Poftim?”, facu secretara.
- “Bine, bine. Nimic … multumesc”.
In afara de secretara, nu mai vorbi cu nimeni. Toti se inghesuiau sa mearga la sedinta, de frica sefului. “Ce bine e sa ti se rupa uneori”, isi zambi Z in mustati.
Z se simtea mai putin bagat in seama decat de obicei, si asta poate deoarece seful nu i1 chemase, ca in fiecare dimineata, sa bea cafeaua impreuna si sa stea de vorba. Pentru ca toti ceilalti din redactie erau mult mai tineri ca ei doi. Si cate betii nu au tras ei doi impreuna, pana ca Z sa se casatoreasca!
Isi lua haina, palaria si iesi pe usa redactiei fara sa-l vada nimeni. Si asta pentru ca secretara, care avea biroul asezat in fata usii de acces, ca un Cerber, ducea cafeaua sefului. Se bucura ca nu fusese vazut. Era singurul din redactie care nu avea celular, asa ca nu aveau cum sa-i dea de urma. De altfel, astazi nu avea chef sa mearga la sedinta.

In statia de tramvai, o tiganca ii ceru cativa lei de paine. Era chiar proprietara castelului de peste drum. Si ea i1 recunoscu pe ziarist, dar avu tupeul sa i se uite direct in ochi. Nici el nu isi muta privirea, suportand sfidarea ochilor negri ai babei. Intoarse capul. “Cat tupeu!” isi spuse si scuipa in stanga de scarba. Desi formal, scuipatul fusese destul de consistent ca sa se scurga pe geanta unei femei in trecere.
Z se razgandi si porni pe jos. Cladirea impunatoare a noului spital se ridica in fata sa. Poate gaseste vreun subiect mai deosebit. Un accident de munca, ceva bun de reportaj. Avea chef sa scrie ceva crud astazi, ceva ce sa socheze. Pe coridorul de la terapie intensiva, sanitarii trecura in viteza, impingand o targa.
- “Mai repede, ca o pierdem! Mai repede!” racnea doctorul.

- “Da-te dom’le la o parte, esti nebun, femeia moare si dumneata … “, i se adresa un oarecare.
- “E nebun”, spuse un pacient in varsta, care parca iesise de la morga, asa de galben, incercanat si slab era.
In c1ipa urmatoare tanarul medic care racnise mai devreme veni la el. Il prinse de umeri si ii infipse privirea albastra pana in spatele retinelor, undeva adanc in creier.
- “Sa stiti ca nu mi-e usor”, si o lacrima ii parasi ochii. “Deloc!”, adauga el. “Va anunt cu durere ca am pierdut-o. Nu am mai putut face nimic pentru ea … “.
Z se intoarse si pleca. Era prea mult. “E greu sa fii si medic. Si sa pierzi un pacient. Si sa fii si tanar. Si la sectia unde lucreaza tanarul asta. Oare cati pierde pe zi? Plange pentru toti? Nu te condamna nimeni daca-ti dai silinta. Aici diligenta e importanta, nu finalitatea. Ce risc! Ce aventura! Asta te face sa te indragostesti de ceea ce faci. Doctorii se indragostesc de viata, scriitorii de idee, avocatii de exceptii, politicienii de fraieri”.

Z parasi curtea spitalului. Ambulantele pleaca si vin urland isteric: “V-am adus carne vie!”. Medicii alearga.
“E curioasa natura asta. Uneori as vrea sa fiu o euglena. E miezul. Poate ca sunt. Sau mai bine elodeea canadensis. Ba nu! Ciuma apei sunt politicienii, nu eu … “.
Dupa ce ajunse in mijlocul cimitirului, o lua pe o alee la stanga, apoi la dreapta si inca o data la stanga. Drumul, care se ingusta tot mai tare fu infundat de un mormant. Simtindu-se obosit, se aseza pe lespedea ce acoperea mormantul. Soarele ii batea in ochi.
Plictisea1a i1 impinse sa citeasca numele de pe cruce.
- “Nu!” urla Z sarind in picioare, scuturat de un tremurat nervos. Pe cruce era numele sotiei sale. Identic. Rase.
“Coincidenta. Suta la suta” Isi spuse. Bizar era faptul ca nu era con¬semnata perioada vietii, ca si pe celelate cruci, si numele nu era precedat nici macar de formula “aici odihneste … “. De ce? O curiozitate bo1¬nava i1 facu sa mearga la administratorul cimitirului. Intalni un gropar:
- “Nu stiti cui apartine mormantul pe care este numele sotiei mele?.
- “De unde sa stiu cum o cheama pe sotia dumitale?”, raspunse.
firesc, groparul.
- “Aaaa … o cheama … “.
- ,,Si chiar daca as sti, credeti ca stiu tot cimitiru’, a cui e mormintele?”.
- “Haideti sa va arat!”.
- “Cautati-1 pe administrator! El stie cine sunt stapanii. Incercati maine, ca la ora asta…”.

Z pleca din nou spre mormant. Dar nu mai gasi drumul. Nervos, iesi din cimitir si se indrepta spre poarta pe unde intrase prima data. Tremura. De nervi … de frica… tremura. Intra din nou in cimitir. O lua la drepta, stanga, dreapta… “drumul spre Mecca”, gandi el in timp ce soarele il batea in ceafa.
- “De ce sunteti nervos?”, intreba un batran jerpelit, de parca putrezisera hainele pe el in timpul cat zacuse ingropat.
- “De-aia, de dracu sa ma ia! Da’ ce te intereseaza?”.
- “Intreb si eu, asa, ca omu’… “.
- “Nu gaseam mormantul”.
- “Aaaa. Al femeii? Adica al fetii. Da, au ingropat-o azi. La 3. Auzi dumneata, o frumusete! Pacat ca a murit. Un inger. Uneori Dumnezeu e egoist. A luat-o pentru el. Ca prea era frumoasa. Matale esti sotul?”. – “Da… nu stiu… poate… ”
- “Condoleante. Pai, de ce nu ati venit la inmormantare? De-abia a plecat lumea. Va vorbeau de rau. Si cica ati luat-o de nevasta asa de cruda. Erati cu 20 de ani mai batran… si nu ati venit la inmormantare.
Sudoarea curgea siroaie pe Z. Limba ii era grea. Izbucni in plans.
- “‘Geaba plangi acu’”, il mustra batranul, “‘geaba plangi! Nu trebuia sa faci ce ai facut! Nu se face!”.
- “Dar ce am facut?”.
- “Lasa, stii matale foarte bine!”.
- “Dumnezeu stie… ”
- “Da! Dar el tace. Lumea nu o sa taca. Nu se face, sa stii! Nu se face … “.
- “Esti un prost! Taci dracu’!”.

Z intoarse capul. Batranul nu mai era. Parca intrase intr-un mormant si trasese lespedea la loc.
Biserica neogotica se inalta impunatoare in fata sa. Inauntru dom¬nea un miros de ceara si tamaie. Si tamaia mirosea atat de bine azi. Se potrivea parca starii sale sufletesti. Curios: nimeni in biserica asta racoroasa, pe caldura de afara. Mai bine. Poate mi se arata si mie ceva inger. Si vitraliile astea iti incanta privirea. Totdeauna, cand privesc vitralii, ma gandesc la o poezie a culorii. Si numai vitraliile o stiu pe de rost. Sfintii i1 priveau cu suspiciune. Si parca cu ciuda, ca si cum i-ar fi deranjat dintr-o discutie. La un moment dat, avu impresia ca vor sa-l stranga de gat. Unii dintre ei erau caraghiosi cu urechile lor clapauge. Se apleca asupra unei carti inchise intr-o vitrina incuiata cu lacat. Probabil era valoroasa. Era deschisa la o pagina aiurea. Era o scriere veche. Incerca sa descifreze cateva vorbe… “goana dupa vant”…

- “Spune adevarul…”.
Z tresari. Inima ii batea intr-un ritm tembel, de parca fusese prins strecurandu-se prin poarta Raiului, pe langa portarul inaripat care atipise. Ce-o sa fie? De-abia dupa cateva momente deslusi intelesul vorbelor… “spune adevarul”.
- “Care adevar? Nu stiu nici un… “.
- “Cartea”, veni lamurirea. “Cartea spune numai adevarul. Cel putin, la pagina la care ai deschis-o”.
- “Nu eu am deschis-o, asa era”, se apara Z.
- “Poate te astepta…”.
- “Prostii! Vorbesti prostii! E incuiata. Si de cand am venit in biserica asta prima data, pe cand eram copil, tot la pagina asta era deschisa”.
- “Ti-am spus ca te astepta”.
Z privi cartea din nou. Intoarse capul. Batranul, care aparuse de parca coborase dintre sfintii de pe pereti, disparu la fel. “Poate era clopotarul… ce om cretin … Doamne fereste! … crestin … “, si se cufunda mai departe in lectura paginii, desi de-abia se puteau inlelege cateva cuvinte razlete, atat era de umilita de timp tiparitura. Se trezi la un moment dat in bezna. “Curios. Ca citisem incontinuu”.
lesi din biserica si privi orologiul din turn, luminat palid mai mult de luna plina. “Ce rost ar mai avea sa ma duc la serviciu. Oricum, nu mai dau acolo decat de paznic”.
Baga fisa in telefonul public. Forma numarul. Nici nu apuca sa sune, ca o femeie raspunse cu voce tremuranda.

- “Alo, da… ”
- “Tu esti?”
- “Alo?”
_ “Vin…”
Inchise telefonul si intinse pasul. Ajunse acasa. In prag nu-l intampina nimeni. Pe masa din bucatarie, pe un biletel de hartie ingalbenita statea scris: “puiul meu, am plecat pana la mama. a ta iubita, pentru totdeauna… “.

Soacra-sa murise cu trei ani in urma. Totul e desertaciune…