3

O strada cu sens unic

postat de pe 9 November, 2009

In mijlocul noptii, pe o strada cu sens unic, am inceput sa fredonez un cantec pentru copii. Ma dureau calcaiele si ma impiedicam de pietre. Era frig si m-am gandit pentru o secunda ca daca cerul nu ar fi atat de intunecat poate poate… Si nici atunci nu am vazut nimic, nimic in plus de ce stiam, nimic inafara de un drum gol, pustiu, trist, tocit de atata mers si totusi fara directie.

Povestile mele sunt neverosimile si incoerente. Ar trebui sa le citesc de mii de ori ca sa pot intelege ceva si totusi scriu… un rand, doua. E mica mea dovada de curaj si libertate acum ca am trecut de la un crestinism sever, la un fel de renastere fara urme spirituale. Stateam zilele trecute in genunchi si ma uitam insistent intr-un punct din departare si era la fel de gol ca si cum as fi stat in picioare. De mic copil stiam ca daca o sa ingenunchez, ceva minunat o sa se intample si o sa fiu fericita. Dupa un an uitasem sa ingenunchez. M-am gandit ca de asta imi mergea prost si mi-am zdrelit genunchii de cea mai fina marmura, sub cele mai frumoase grinzi, printre picturi si carti. Nimic. Un nimic paralizant, din care nu poti crea pentru ca nu exista ce sa creezi in plus.

As asculta acelasi cantec ani si ani in sir fara sa inteleg ce se intampla si la un moment dat tot ar trebui sa se termine. Paler spunea ca orice simfonie are un sfarsit, ca simfonia e viata si ca nu poti prelungi fara o nota fara sa deranjezi. O viata- muzica, existenta- scrisoare, ceva frumos dupa care sa iti para rau. Cred ca asta am cautat mereu, ceva sa tot regret, un fel de suspin care sa ma tina vie, care sa-mi mentina bataile inimii calme si constante. 80 de ani in care sa-ti para rau si sa te tot invarti tinandu-te de piept inganand aceeasi doina. Un fel de jale, dar nu bacoviana, o jale de batranete si de lume, de nefacut si neintamplat, putin ca in poezia lui Blaga cu padurile ce-ar fi putut sa fie. [Si nu au fost si nu vor fi]. Mi-aduc aminte cand am citit prima data versurile astea – era vara, cald, soare si totusi pentru ceva timp mi s-a parut ca tot ninge si ninge peste mine cantecul Tatianei Stepa. M-am ascuns sub paturi si ma intrebau ai mei de ce nu zambesc, de ce nu merg, de ce nu vorbesc. Si le-am spus ca mi-e rau si cat de frumos m-au lasat in pace…

Suntem toti infectati cu un fel de virus care se declanseaza variabil la o anumita data. si pana atunci nimeni nu stie ce va fi… si asa, dintr-o data incepi sa nu mai fii cine erai, incepi sa renunti treptat la tot ce credeai, fie ca vrei fie ca nu. Ca si cum ai inceput sa vezi dincolo de gradina si ziduri, undeva peste mari si tari. Si lumea inca mai rade de povestile cu zane, dar eu, ca un veritabil bolnav, vad lucruri felurite, vad feti frumosi si Ilene cosanzene. Si asta nu are nimic de-a face cu imaginatia. Eu vad pentru ca am uitat sa sper si creierul meu imi creeaza sperante artificial. Ici colo, cate un smoc de iarba, cate un pantof de clestar, cate o panglica rozalie. Un nor imens, o lume de muzica in care nimic nu mai conteaza. In care oamenii pe care i-au iubit au murit si tie nu-ti mai pasa. In care spui fara remuscari ca te-ai schimbat si ca nimeni nu o sa inteleaga. Nici macar tu insuti.

3 comentarii5,384 vizualizariGanduri Semipreparate

3 comentarii

Uimeste-ne!

Adauga comentariul tau, sau fii la curent cu ultimele comentarii

Fara politeturi excesive. Fii sincer. Direct. Incisiv.