Am urcat scara, camera e ca de obicei cu desavarsire goala iar linistea dinauntru imi da un aer de plutire. Aici sunt cu adevarat singura; inca imi aud sunetul pasilor. Incet, in urma mea, acest sunet se va descompune si praful se va asterne pe podea. Frigul ma intampina ranjind cu dinti mici si ascutiti iar buzele ii lucesc livide precum cele ale batranilor. Pentru a supravietui frigului, sangele va parasi membrele, lasandu-le sa degere si se va retrage in interior, protejand inima si creierul.

Ma ghemuiesc pe podea, ma imbratisez si ce e inutil fiintei mele trece in amorteala si atunci, in liniste, ascult. E greu cand e liniste. Atunci pot sa aud clar scrasnetele complicatului mecanism pe care il port in mine, clinchete metalice si smucirea nervoasa a firicelelor imbarligate care freamata producand un si mai mare nod. Si, orice gand imi trece prin fata ochilor, dispare ca o naluca impins de un altul, facandu-ma sa iau decizii pe loc, decizii straine de mine, pe care oricum le voi uita. Tipetele gandurilor care trag de mine in directii intotdeauna opuse umplu camera de o harmalaie nebuneasca.

Viata e ca propriul copil: il porti in tine, il hranesti, il formezi, intervii si iti pui amprenta asupra lui. Viata mea e un copil capricios, scapat de sub control. Aici, in camera de la capatul scarii ii dadeam adesea drumul sa alerge de colo-colo, sa tipe, sa-mi ceara tot ce e imposibil de oferit, sa ma loveasca cu ghetutele murdare si sa se tranteasca pe jos.

Camera mea avea obloanele trase iar copilul zbura nestingherit. Dar acum un ochi gigantic, perfect incadrat in rama ferestrei, priveste. Priveste singurul loc unde puteam fi singura. Iar copilul, desi speriat, priveste pe furis inspre fereastra.