Peretii tac si stau. Masinile circula incet, asa cum e decent sa circule la ore tarzii. Vecinii mei dorm, cu toate astea persista mirosul de canalizare din baie. Mi-as face o cafea. M-as gandi la Dumnezeu. As putea sa ma intind in pat langa ea. Sa tac si tacand sa ma intind. As putea la fel de bine sa urmaresc un documentar, oricum il uit. Teleenciclopedia nu o uitam. De-acuma incepe sa fie tarziu, mi-au murit toti bunicii. Mint, mai e unul in viata, dar nu e autentic, nu are eticheta de “Bunic” atasata, asa cum stim cu totii ca au blugii “Levi Strauss”. Tata a fost printre primii din tara, sau din judet, sau de la el din localitate, nu mai stiu exact, care a avut blugi “Levi Strauss”.
Cica stateau singuri in picioare si nu luau foc. Nu se mai fac blugi ca pe vremuri. Corect ar fi fost sa spun blue-jeans. Egal. Mai erau niste pantaloni, tot din seria asta, pe care i-am detestat intotdeauna.
Astora le zicea “ginsi”, erau pantalonii aia catifelati, cu dungi verticale. Nu mi-au placut, nu am reusit niciodata sa ii fac sa stea in picioare. Nici pana acum nu am reusit sa aflu daca exista vreo legatura intre Levi Strauss si Johahn Strauss, oricare, tatal sau fiul. Mi-a placut sa cred ca a venit un cataclism peste familia Strauss, undeva in istorie si au fost obligati sa emigreze. Cum americanilor nu le placea valsul (le place, dar de dragul cursivitatii textului, postulam ca nu le place), ma gandeam ca Levi a lu’ Strauss a muncit cinstit pentru un blid de zama si fiind sarac si-o fi facut el singur pantalonii. E si asta un soi de inventivitate specifica celor cu numele de Strauss. Pe mine nu ma cheama Strauss.
Trebuie sa caut arborele genealogic al lui Levi. Ar trebui sa imi repet si analiza grupei sanguine. Exista neclaritati potential devastatoare. Ca tot veni vorba, au murit ceva oameni in timp ce am povestit toate astea. S-au distrus cupluri. Cine stie in cate tari se face ziua, se schimba anotimpurile, se intorc pasarile calatoare, se scrie un text genial. Cineva descopera existenta lui Dumnezeu si isi baga picioarele in el scris si in documentare, ii roaga de sanatate si lui Levi si lui Strauss si nu il intereseaza grupa lui sanguina. La ce bun, sufletul oricum nu are grupa sanguina. Si daca ar avea, nu posedam seringile necesare colectarii de probe.
Imi pocnesc degetele de la maini, la batranete o sa imi tremure ca bolnavilor de Parkinson (e cu doi s?). Nu le mai pocnesc. Si daca nu o voi mai face, poate voi avea sansa sa imi tremure doar ca batranilor obisnuiti. E mai bine asa. Ma gandesc ca batranii buni se joaca cu batranii buni, iar aia rai nici macar cu aia rai ca ei nu se joaca. Daca nu voi avea Parkinson, dar voi tremura ca unul care are, ceilalti batrani nu se vor juca cu mine, pentru ca vor sti ca am fost rau si cu toate insistentele rudelor mi-am pocnit degetele. Gata, de acum voi pocni din degete doar la petreceri, asa tiganeste, vital. Poate voi invata si sa fluier cu doua degete sub limba. Poate voi invata apicultura. Pai si la ce imi vor folosi noile mele abilitati, am sa fluier dupa roiul de albine, ca dupa turma de oi?
Sa nu mai invat nimic. Gata. Stiu totul. De acuma dau raspunsuri si bat cu pumnul in masa. Nu prea tare, nu cumva sa o trezesc.

Asta e, dupa mine, text de jurnal. E meditativ, prinde si o stare de insomniac acolo, cu niste efecte clare.
Imi place ca o ia razna la un moment dat (dar razna la modul bun) cu Levi a lu’ Strauss, acolo imaginatia face asociatii halucinante, un joc bun pentru a deschide si alte terenuri de sondare. Povestea care iese din jocul asta e doar un pretext prin care traieste starea ta, a celui care scrii fragmentul de mai sus.
Pe de alta parte, textul merge apoi pe niste filoane care nu ma mira deloc ca apar aici. Nici Strauss nu apare din intimplare, nici cei care mor, cel care descopera existenta lui Dumnezeu, cuplurile care se distrug. E un ton de sfirsit, un sfirsit care nu se mai termina. Si ca dovada, fragmentul care urmeaza, despre batrinete. O batrinete molcoma si apasatoare a tuturor noptilor nedormite.
Astfel de texte cred ca merg foarte bine intr-o carte de tip jurnal. Destul de eseistice, cred ca trebuie bombarde cu fragmente mai dinamice. De genul celui cu Strauss, dar ceva mai dinamic.
Mai baiete, tu chiar esti inspaimantat de moarte! Bravo, esti viu, nu doar te joci de-a frica, doar – doar ti-o sesiza careva profunzimea. Observ in jur un soi de inconstienta, de infatuare, ca si cand daca ne infundam castile in urechi in mijloacele de transport in comun, adica ne protejam, alungam moartea. Dar, vezi, nu se moare doar de SIDA…