Dobandirea de cunostinte generata de curiozitate este una dintre preocuparile de baza ale oricarei fiinte umane. Insa, pentru a ajunge sa cunoasca secretele lumii, inainte de a putea fi capabil sa priveasca in cele mai ascunse colturi, omul trebuie sa se cunoasca pe sine. El are intotdeauna tendinta sa priveasca in zare, sa vrea sa atinga ce e agatat pe ramura cea mai inalta. De aceea el a sarit de cele mai multe ori peste prima si poate cea mai importanta treapta: sinele. Pot privi cu usurinta in jurul meu, insa interiorul fiintei imi este ascuns privirii. Este cel mai greu sa vad ce e in spatele ochilor prin care incerc sa cunosc lumea. Faptul ca sinele este atat de aproape il face atat de greu de vazut. Un alt lucru care ingreuneaza autocunoasterea este disconfortul. Sunt atat de neobisnuita cu mine insumi si ma cunosc atat de putin, incat atunci cand incerc sa ma privesc, simt repulsie. Propria-mi voce inregistrata imi e atat de straina incat ma face sa ma infior. Confuzia data de contradictii si incertitudini, indoieli si rusine fac din taramul sinelui un teren greu de exploatat. Omul care insista sa se priveasca in oglinda este stapanit de nelinisti. Doar minciuna aduce liniste. Imi este atat de usor sa judec pe ceilalti. Ii observ si ii etichetez cu rapiditatea si indemana unui expert. Imi spun cu usurinta parerile cu nesabuinta si mandrie.

Daca mandria ma ajuta sa judec pe altii, in momentul in care ma analizez pe mine, mandria dispare complet. Nu imi pot gasi o definitie cu aceeasi usurinta. Si doar eu as putea afla definitia a ceea ce sunt. Mi-ar placea sa pot face acest lucru prin metoda aplicata sistemelor mai complicate. Cand ai in fata un asemenea sistem, este suficient sa-l dezmembrezi cu grija si sa observi cum fiecare piesa functioneaza in relatie cu celelalte. Ce simplu si curat! Insa ma indoiesc ca un chirurg oricat de priceput ar putea sa ma lamureasca. Iar o copie ieftina dupa Dumnezeu refuz sa ma cred. Fiinta umana este mai degraba un meanism in stare lichida. O sfera care se metamorfozeaza si care este capabila sa isi schimbe consistenta, forma, culoarea sau greutatea cu cea mai mare usurinta. Sunt cu totul alt om decat cel care am fost acum cinci ani, sau decat cel care am fost inainte sa ma apuc sa scriu aceste pagini. Daca intrebi „cine e Cristina?”, tatal, prietenul si colegul de la scoala vor avea, desigur, raspunsuri diferite. Iar eu sunt suma a acestor trei Cristine, chiar daca acestea sunt contradictorii.

Am cate o Cristina pentru fiecare situatie si persoana diferita. Si am nerusinarea de a juca bine fiecare rol, de a recunoaste ceea ce fac si de a continua. Admir persoanele constante. Acei oameni care raman aceeasi indiferent de cei cu care vorbesc, sau de situatie. Care sunt completi si nu au nevoie sa preia idei de la ceilalti. Care sunt stapani pe propria viata si intotdeauna rationali. Atat de rationali incat provoaca revolta in jur si ajung sa fie considerati lipsiti de suflet. Care stiu exact ceea ce sunt, la ce sunt buni si ce trebuie sa faca.