Se taraste incet in capatul pesterii, lasand in urma o dara involburata de sange proaspat, ranile cascate adanc aruncandu-l intr-o agonie nebuna, spasme musculare zvarcolindu-i trupul lovit si crestat, in capatul cavernei imputite de propriul miros mizer, de sange proaspat amestecat cu putoarea mucegaiului si a dejectiilor proprii, cu o privire innebunita se ghemuieste pe o piele ravasita de timp si uzura, isi musca buzele cu placerea unui carnivor prins in jocul aberant al sangelui proaspat, urla la zei inca neinventati, intr-o limba inca neclara pentru el insusi, trupul lui se moleseste incet parca cersind caldura si relaxare, urme de adrenaline inca ii ard venele sfartecate, urme de protoganduri ii fug inaintea ochilor holbati in perete, suferinta l-a dus in pragul nebuniei, dar si al placerii in acelasi timp, miasmele, gustul sangelui, durerea ascutita care il strapunge din toate partile ca, focul din vene, o euforie ciudata ii rupe pentru o clipa calvarul, incalzindu-i pieptul, o frantura de amintire vaga ii strabate negura din minte

” fugea printr-o campie presarata cu copii nenascuti, femei cu orbitele goale urland fara voce o pierdere a pantecului lor, vulturi manjiti cu sange inchegat batandu-se pe un les ciudat, de bestie, fugea simtind cum talpile ii sunt sfartecate de pietrele sticloase, un lup il privea de pe un inalt de munte arzand, se apropia de lesul pe jumatate devorat de necrofagi, se apropia si cu un ras grotesc se uita ca intr-o oglinda demonica la chipul mort al bestiei, semana izbitor cu propria reflexie a propriei figuri atunci cand bea apa, mirat de rasul lui dar curios in acelasi timp, se apropia incet dar ferm, atinsese acel chip putred, moliciunea carnii incantandu-i simturile, ca un copil bucuror ca a primit un cadou incepe sa impunga lesul cu un bat, misca o suvita de par de pe un rest de obraz, chicoteste aproape fericit, arunca batul spre un vultur care se apropia incet, deodata urletul lupului de pe munte sfasie norii, timpul se opreste in loc…”

Cu uimirea bestiei care vede primul om isi revine in neputincioasa stare ordinara a pesterii, mirosul propriului trup zdrobit agresandu-i receptorii olfactivi, durerea crunta si insistenta readucand o clipa de luciditate necunoscuta inca lui, isi atinge incet si temator cu limba, resturile dintilor sfarmati, buzele sfasiate inca pulsand secate de sange, intinde mana agatand disperat un reper inexistent, scheauna ca o hiena in calduri si se arunca cu capul de piatra ignoranta care ii saruta suav fruntea crapata

“statea in genunchi de la mijlocul infinitului,el, inconjurat de fiinte nedefinite, de chipuri bizare, scuipand rugaciuni cretine inspre o lumina bleaga. Undeva intr-un inalt, ca un adanc, doi ingeri fara cap se luptau izbindu-se cu aripile rupte, din resturile lor de gatlejuri franjurate icnind galgaieli unul catre celalalt,doi aberanti androgini zburatori zmulgandu-si penele ca doi cocosi excitati pentru o gaina moarta, aceeasi rugaciune repetata de eoni inspre un nesfarsit orb, cu aceeasi pasiune arzanda de a multumi un dumnezeu absent, neiertator, crud si razbunator, acelasi peisaj incoerent de alb, aceiasi doi inaripati excitati, la jumatatea infinitului, spumegand de ardoare si dorinta nebuna de a scuipa cat mai repede cuvintele fara de inteles pentru el, multumirea de a repeta mai mult decat acele chipuri baloase dimprejur, pofta de a servi un plin inexistent numit zeu, orgasmul ingenunchierii vesnice in vacarmul aceluiasi cuvant. Un dumnezeu privea impasibil peste ei, nemiscat, neclintit, nedorit, neiubit, ca un gol perfect, ignorant, nemarginit, la un moment dat o unda de soc atomica opreste delirul miliardelor nenumarate, el nu se mai ruga, nu mai ingenunchea, nu mai dorea, nu mai tanjea”

pulsul incetineste incet ca sarutul unei virgine dupa ce si-a pierdut puritatea, ranile incep sa ii sece, ochii ii privesc in neantul de piatra care il inconjoara, mana dreapta se intinde in aer, acuzatoare dar totusi parca cersind ceva, o toropeala de drog ii atinge cortexul inca nedefinit, duhoarea parca dispare, sangele din gura parca e dulce, intunericul parca e cald…

“zbura fara aripi printr-o atmosfera densa de mercur, vedea fara ochi prin muntii de jos, mirosea pulsul neviu al lumii pe care o crease, din simpla dorinta, din simpla putere, din simpla plictiseala, din simpla singuratate, mangaia de la departare oceanele inghetate, impletind fulgere in modele complicate, razand ca un copil la atingerea de milioane de grade care ii mangaia chipul de cristal topit. Inspira adanc, atmosfera se deformeaza, muntii scheauna usurati de greutate, continente se intind ca o femeie obosita dupa o noapte de iubire, zambitoare, ciufulita, cu euforia efortului scurgandu-se incet prin muschii prea incordati inainte si atat de flasci acum, el, zambeste suav, complice la relaxarea din jur, neasteptat de bucuros, de curios, de surescitat, rasufla lung pana i se golesc plamanii infiniti. Atmosfera explodeaza aruncand tornade colosale de gas in spatiu, lumea incepe sa se invarta spasmodic, accelerand nebuneste, continentele se rup ca o coaja de ou presata, inima incinsa a planetei incearca sa iasa la suprafata, oceanele se dezgheata instantaneu incercand sa potoleasca dorinta de infern inconjuratoare, neputincioase se evapora la atingerea magmei, parca urlandu-si inutilitatea, scuipand sacrificiul suprem irelevant, valuri de gravitatie sfarama muntii batrani care isi incoarda spinarile ca niste cai salbatici cand sunt inseuati, halci intregi incep, incet sa se miste fara directie, scurte explozii colosale incep sa cante ca un cor nebun spargand si mai mult atmosfera sfasiata deja in jerbe incinse de vapori si gaze, involburata si parasind suprafata de roca care plange foc, el, plutind nepasator peste acest spectacol diabolic, razand, arzand, distrugand, renascand….”

durerea aproape a disparut din oase, carnea ii sta mototolita pe trup, biete senzatii de adieri ii scarpina resturile pielii, mai respira inca, parca obosit si plictisit de aerul statut, transpirat de foste zvarcoliri, epuizat de vieti netraite, arunca la o parte privirea abatuta inchizandu-si ochii strans, simtind sarutul de granit care il impresoara, il acopera, il striveste, il linisteste, il elibereaza, il lanseaza…

“o tragea incet de parul smolit, parca era vantul jucandu-se printre norii speriati, ea nu misca scapata ca moarta in liniste si neputinta, zacuta langa el, epuizata de iubire, de efort, de refuz, el, i-a iubit ochii furibunzi pana la lacrimi dure ca diamantul, i-a gustat durerea chipului crispat in agonie, s-a afundat adanc in lumina palpaitoare, inselatoare, sperand panicat ca mana ei firava il va salva, resturile inimii lui dorind parca, caderea si abisul, atingerea neantului, la nesfarsit in vesnica involburare a dragostei prin ura, coplesit de lumina oarba, in moartea deliranda, iubind-o ca pe o jertfa, urland numele ei la infinit, strangand in dinti blesteme apocaliptice, dar iubind-o nefiresc, cum o mama isi ucide proaspat nascutul, cum o stea arde pamantul, cum un val rasfrange-o corabie, intr-o imbratisare finala, impreunare totala, sarutare mortala…”

o ultima zbatere de inima, o simpla incordare a trupului, o scurta inspirare de aer umed, o singura clipire cu ochi holbati la miliarde de stele fluturand printre stalactitele pesterii, un groaznic urlet de lup nebun de dor, iar linistea inghite tot in inalturi, in adancuri, in zari si in apropieri, el, fara ea, s-a lasat luat in necunoastere, in noutate, in infinit, lasand in urma un hoit prea uzat, prea stricat, prea inutil pentru calatoria aceasta de pe urma…