mi-e dor sa valsez pe muzica frenetica si sa imi imaginez sunete sparte de ecourile unei singuratati extreme. valsez pe pamant legata ireversibil de un fir de plastic printre corpuri luminoase, incandescente inlantuita de un partener invizibil in largi rotocoale de miscare ondulatorie printre colile de hartie nescrisa cu vorbe din cele uitate de demult sub noptile fara cer in care aninata de un cui respiram fum ca sa mai traiesc si sa ascult iarasi un ton stricat de o intonare prea adanca, de adn topit, de carne macerata in saramura concentrata.
stiu ca nu o sa imi foloseasca niciodata cercurile informationale inchise pe care le indes fara incetare in spatiul dintre minuscule circumvolutiuni pentru ca pompez informatie incompatibila cu carnea, pentru ca ma bazez pe masa nervoasa scurtcircuitata si reincarcata la mii de volti. 

e la distanta de milioane de mile ce caut eu si fals daca mai cred pentru mult timp ca exista cale de recuperare a drumului prin brese informationale precise, prin superioritati vaste de cunoastere interzisa, prin domenii criptate ochiului strain oricat ar vrea acesta sa se sinucida incercand. e ca un fel de cale fara intoarcere si fara final, ca un fel de fericire iluzorie in reveniri atemporale a caror pret depaseste imaginatia palpabila fata de o rasplata ce s-ar fi voit vadit omeneasca.
Vid…

simt iubire si in iubire entuziasm si in entuziasm vestejire pentru ca undeva acolo pluteste amenintator constiinta inutilitatii. stiu, stiu, stiu… nu mai e nevoie de confirmari pe care le evit de ani de zile pentru ca ma tem de eventualitatea unei dureri mai mari decat cea cuprinsa intre neumele fericirii, intre melismele care imi dau senzatia ca viata mea e alcatuita din vocale suitoare de o veselie debordanta, exhaustiva.

sa epuizezi orice mijloc de a reusi sa mai faci ceva in cazul in care ti se iveste sansa aia la care ai sperat intreaga ta viata. ai sperat si acum ajungi intr-un colt de strada si plangi amarnicia unei zile in care parerea generala este cea a unei pierderi si mai mari. ca ti s-a dus centrul si nu mai stii daca sa indraznesti sa te ridici din mocirla ca sa te scufunzi mai adanc sau poate sa mai plutesti cateva minute ca sa iti contempli esecul in eternitatea greselii ireparabile, in eternitatea in care zdrenturi vor pluti ancorate in carnea ta simplu vascularizata – sa devii un fel de hibrid facut din bucati de inima si creier, un fel de entitate poliglota, un fel de mancare respingator, un vas cu aspect degradat, la reducere de pret.

sa te cumpere un golan si sa te aseze undeva in imensitatea si goliciunea casei sale si sa iti petreci timpul lecturand pete de muste de pe geamul prin care trece o lumina filtrata de noxe si unsoare – ca o pasta verde de intestine incalcite, colcaind de viermi.
sa fii vasul ala si sa ai dom’le rezonanta fantastica si sa te gandesti ca ai mai putea reflecta un sunet doua daca cineva s-ar apleca indeajuns sa iti sarute rugina si sa te loveasca intr-o crancena imbratisare metalica, ca un fel de materie vitala zdrobita fara incetare de fier, patrunzand flexibila prin porii dilatati, intoxicandu-se pana la deces de molecule straine.

ma intrebi de ce de parca eu as sti motivul si te intrebi de ce nu am incredere. imi reprosezi, te doare si vorbesti nonsensuri, ca si cum vina mea principala ar fi ca nu rup din mine ca sa fii tu fericita si sa te simti aproape. dar te-am tinut departe toti anii astia cu un scop, e ca si cum nu cunosti nimic dintru viscerele mele, ca si cum ascund ce e mai putrezit si iti arat partea vizibila a marului – rosiatica si imbietoare. nu te apropia. e ireversibila sila asta de tot, ca un fel de vina dintre cele pe care le-am capatat in clipele alea in care mi se parea ca am totul.

stii, dar nu sunt fericita decat atunci cand te vad si cand schitezi macar un ochi, o lumina, ceva mai simplu. cand sunt singura si ma feresc de maneca aia intinsa, de curentul ala pe care il creezi cand pleci, cand vii si pe care il respir cu nesat. de cate ori mi-am dat duhul… poate stii, e sigur ca macar una din framantarile astea vezi si tu cu toata semiotica ta existentiala, cu toate sistemele de notatie psaltica, cu toate sunetele si partiturile… vezi? nu am sa te rog sa ma vezi ci sa vezi, sa deschizi un ochi si sa privesti si la ceea ce e deja masa umana amorfa ce nu se mai poate misca inapoi… merge inainte, pleaca si nu se mai uita inapoi daca macar tu privesti ascutit spre o latura poligonala a trupului meu. e culoare si umbra si durere si cant.

e ca un fel de amestec neomogen si sincer de iremediabila tristete si ca si cum toata viata asta pe care o traiesc de multa vreme s-a cocotat departe de mine, intre munti de sperante si vicii si am tocit deja perechile de papuci de fier si imi sangereaza calcaiele si imi atarna flenduri de piele si plang un fel de sudoare amestecata cu sange si umoare. si iar astept la umbra nucului inalt si privesc la varfuri si e iar iarna si iar inghet printre bulgari asimetrici de pamant. si iar astept mantii negre fosnaind de graba si de sila. si iar astept priviri si gesturi si iar imaginez imposibilitati motorii. ca nu se poate ca sa vii tu la mine si sa ma intrebi sau sa merg eu la tine, ca nu e nevoie de cuvant sau de cantec, e nevoie doar de doua cioburi amarate, unul trist, altul dezamagit ca sa formeze un ciob mai mare intre alte oale crapate si intre sticle desperecheate, in sertare de lemn fara gauri, etuve sentimentale.

 x.inae