Ganduri Semipreparate

De ce sa nu recunosc ca sunt fiinta umana? Sunt. Si, in egala masura, imi asum inumanitatea.
Incepi sa scrii, incepi sa minti. Vrei sa se vada cat simti dar nu mai ai asemenea capacitati, de la prima atingere nedorita si de la primul gand nespus. Acolo se infige inumanitatea, cand ai vrea sa simti si nu mai ai cum. De la un punct incoace s-a instalat un mare refuz si nu-i poti controla originea, iti ramane sa-l practici cu abnegatie scolareasca.
Esti asa si pe dincolo, ti se spune iar tie ti se falfaie, foitele de ceapa ale lui Hesse niciodata nu ti s-au parut o explicatie convingatoare.
Ii intelegi, iti pasa dar ti se par slabi si inutil refractari. Tu te-ai vari in toate, chiar sa se iste extreme. De unde tendinta? Dracu’ stie!

citeste mai mult →

aproape fiecare idee imi explodeaza in pumni. desi nu-mi mai simt mainile, ideile mele se dezvolta in pumnii mei. cand ii strang, aproape ca explodeaza. va dati seama? oricum am senzatia ca nu-i simt… dar, ei explodeaza.

am fost acum cateva secunde pe buda. aproape am compus un roman. unul al veseliei din mine. nu-mi amintesc cum m-am sters la fund. oricum, n-are nici o importanta. toata filosofia din mine s-a spart. chestiunea aia legata de moarte incepe sa ma nauceasca.

citeste mai mult →

mi-e dor sa valsez pe muzica frenetica si sa imi imaginez sunete sparte de ecourile unei singuratati extreme. valsez pe pamant legata ireversibil de un fir de plastic printre corpuri luminoase, incandescente inlantuita de un partener invizibil in largi rotocoale de miscare ondulatorie printre colile de hartie nescrisa cu vorbe din cele uitate de demult sub noptile fara cer in care aninata de un cui respiram fum ca sa mai traiesc si sa ascult iarasi un ton stricat de o intonare prea adanca, de adn topit, de carne macerata in saramura concentrata.
stiu ca nu o sa imi foloseasca niciodata cercurile informationale inchise pe care le indes fara incetare in spatiul dintre minuscule circumvolutiuni pentru ca pompez informatie incompatibila cu carnea, pentru ca ma bazez pe masa nervoasa scurtcircuitata si reincarcata la mii de volti. 

citeste mai mult →

Privea florile de umezeala de pe tavan. Ploua de aproape o saptamana iar acestea isi deschideau mai amenintator petalele pe zi ce trece. I se parea ca marginile maronii vibrau fin precum o flacara indreptandu-se spre chipul caruia o privea. Isi stranse ochii de durere- nu suporta lumina artificiala. Nu avea insa de ales deoarece, desi in plina zi, afara era atat de innorat incat parea ca in cateva ore se va intuneca de tot. Se rezema de peretele de langa geam si privi umbrele de-afara. Pe masa din spatele sau statea o foaie proaspat despaturita, iar umbra ce o arunca impartea suprafata in doua. Era o telegrama care anunta moartea bunicii sale. Sorbi din ceasca de cafea pe care o tinea in mana. Se racise.

citeste mai mult →

Am urcat scara, camera e ca de obicei cu desavarsire goala iar linistea dinauntru imi da un aer de plutire. Aici sunt cu adevarat singura; inca imi aud sunetul pasilor. Incet, in urma mea, acest sunet se va descompune si praful se va asterne pe podea. Frigul ma intampina ranjind cu dinti mici si ascutiti iar buzele ii lucesc livide precum cele ale batranilor. Pentru a supravietui frigului, sangele va parasi membrele, lasandu-le sa degere si se va retrage in interior, protejand inima si creierul.

Ma ghemuiesc pe podea, ma imbratisez si ce e inutil fiintei mele trece in amorteala si atunci, in liniste, ascult. E greu cand e liniste. Atunci pot sa aud clar scrasnetele complicatului mecanism pe care il port in mine, clinchete metalice si smucirea nervoasa a firicelelor imbarligate care freamata producand un si mai mare nod. Si, orice gand imi trece prin fata ochilor, dispare ca o naluca impins de un altul, facandu-ma sa iau decizii pe loc, decizii straine de mine, pe care oricum le voi uita. Tipetele gandurilor care trag de mine in directii intotdeauna opuse umplu camera de o harmalaie nebuneasca.

Viata e ca propriul copil: il porti in tine, il hranesti, il formezi, intervii si iti pui amprenta asupra lui. Viata mea e un copil capricios, scapat de sub control. Aici, in camera de la capatul scarii ii dadeam adesea drumul sa alerge de colo-colo, sa tipe, sa-mi ceara tot ce e imposibil de oferit, sa ma loveasca cu ghetutele murdare si sa se tranteasca pe jos.

Camera mea avea obloanele trase iar copilul zbura nestingherit. Dar acum un ochi gigantic, perfect incadrat in rama ferestrei, priveste. Priveste singurul loc unde puteam fi singura. Iar copilul, desi speriat, priveste pe furis inspre fereastra.

Viata – o scurta risipire spre neant…
Realitatea ultima la care poate accede fiinta umana, prin cunoastere, experienta, intuitie sau cugetare, este neantul: vid si plenitudine simultan.

Temelia fiintei noastre e vidul, care ne mistuie clipa de clipa, si caruia trebuie sa-i amanam finalitatea: adica moartea. Acest vid e mascat de nenumarabile iluzii ce ne angreneaza in dialectica existentei, finalizata prin moarte. Tot scopul vietii lui Adam sta in moarte… Inainte-de-moarte, adica ceea ce numim noi viata, este de fapt murirea, rastimpul in care impulsul initial al fiintarii se estompeaza, se sterge ca sa dispara in cele din urma.

Moartea – conditia noastra, cel mai important si cel mai ignorat adevar….
Iar adevarul, devorator prin fire, este acoperit cu iluziile existentiale, cum ar fi, de pilda: puterea si capacitatea de a putea, cunoasterea si capacitatea de a cunoaste, iubirea si capacitatea de a iubi, etc.

citeste mai mult →

Peretii tac si stau. Masinile circula incet, asa cum e decent sa circule la ore tarzii. Vecinii mei dorm, cu toate astea persista mirosul de canalizare din baie. Mi-as face o cafea. M-as gandi la Dumnezeu. As putea sa ma intind in pat langa ea. Sa tac si tacand sa ma intind. As putea la fel de bine sa urmaresc un documentar, oricum il uit. Teleenciclopedia nu o uitam. De-acuma incepe sa fie tarziu, mi-au murit toti bunicii. Mint, mai e unul in viata, dar nu e autentic, nu are eticheta de “Bunic” atasata, asa cum stim cu totii ca au blugii “Levi Strauss”. Tata a fost printre primii din tara, sau din judet, sau de la el din localitate, nu mai stiu exact, care a avut blugi “Levi Strauss”.
Cica stateau singuri in picioare si nu luau foc. Nu se mai fac blugi ca pe vremuri. Corect ar fi fost sa spun blue-jeans. Egal. Mai erau niste pantaloni, tot din seria asta, pe care i-am detestat intotdeauna.

citeste mai mult →

E o stare de fapt, atât de “de fapt”, incat pare un stereotip. Ca o placa stricata, ca o privire apăsata intr-un punct fix, are si starea asta farmecul ei. Daca am avea destule tigari si cafea am putea sa suportam pana la urma. Nici patetismul nu mai are vreun farmec, inainte vreme era elegant, demn, acum e ca o smiorcaiala ieftina. Si poate ca asta lipseste, putin patetism autentic, un duel, o absurditate, o gratuitate, care nu are sens in vreo lume decat in a mea. Dar cui ii pasa de asta, atata timp cat fiecare dintre noi isi acorda posibilitatea de a face gesturi gratuite. Nimic nu se compara cu scarba, cu sictireala, si in toate astea sa sti sa te amuzi copios, mancand ciocolata topita, sa te murdaresti pana la coate, sa iti lingi degetele, si fara sa te speli pe maini sa iti futi nevasta

citeste mai mult →