cristina-stet

Dobandirea de cunostinte generata de curiozitate este una dintre preocuparile de baza ale oricarei fiinte umane. Insa, pentru a ajunge sa cunoasca secretele lumii, inainte de a putea fi capabil sa priveasca in cele mai ascunse colturi, omul trebuie sa se cunoasca pe sine. El are intotdeauna tendinta sa priveasca in zare, sa vrea sa atinga ce e agatat pe ramura cea mai inalta. De aceea el a sarit de cele mai multe ori peste prima si poate cea mai importanta treapta: sinele. Pot privi cu usurinta in jurul meu, insa interiorul fiintei imi este ascuns privirii. Este cel mai greu sa vad ce e in spatele ochilor prin care incerc sa cunosc lumea. Faptul ca sinele este atat de aproape il face atat de greu de vazut. Un alt lucru care ingreuneaza autocunoasterea este disconfortul. Sunt atat de neobisnuita cu mine insumi si ma cunosc atat de putin, incat atunci cand incerc sa ma privesc, simt repulsie. Propria-mi voce inregistrata imi e atat de straina incat ma face sa ma infior.

citeste mai mult »

In podul casei mele a crescut iarba. Inalta si de un verde inchis, am descoperit-o intr-o dupa-amiaza placuta de toamna. Urcasem scara prafuita si nesigura pentru niste nuci. As prefera sa gasesc o explicatie rezonabila; la urma urmelor pe jos fusese dintotdeauna pamant… care insa ar fi trebuit sa fie batatorit si infertil. Nici lumina nu prea ajungea acolo, inafara de cea pe care o lasa un fel de gemulet rotund de aerisire prin care mi-as putea strecura o mana. Era o caldura inabusitoare, cu siguranta tiglele acoperisului facusera din podul meu o adevarata sera. Aerul greu si umed era plin de insecte minuscule care m-au asaltat de indata, nelasandu-ma sa-mi traiesc uimirea in incremenire. M-am aventurat totusi, luptandu-ma cu firele grase si dese, ghidandu-ma dupa stalpii martiri plini de cuie si marar pus la uscat de ani si care se preschimba in pulbere atunci cand il atingeam. Nu aveam de gand sa cobor fara nucile dupa care venisem. Le-am gasit despicate de catre un firisor bolnav.

citeste mai mult »

Pe strada unde se afla barul era mare forfota in seara aceea: masini parcate incadrau marginea trotuarului iar in fata intrarii asteptau grupuri galagioase de oameni. Frigul brutal le scotea din piepturi aburi si rasete stridente. Se auzeau dinauntru, infundat, niste acorduri de jazz.

Coborand scarile m-am afundat in valurile unei mari de fum. Banda din fundul incaperii tocmai terminase o piesa iar aplauze rasareau de ici-colo. Basistul inclinand o data capul in semn de multumire se apleca si ridica paharul de vin rosu de pe podea. Proprietarul localului statea la bar si facea conversatie cu clientii obisnuiti aruncand cate o privire spre trepte. Probabil o astepta pe cea care tocmai isi facu aparitia: inalta si cu parul negru strans la ceafa, parea genul de femeie aspra care vorbeste tare si cu voce groasa,

citeste mai mult »

Privea florile de umezeala de pe tavan. Ploua de aproape o saptamana iar acestea isi deschideau mai amenintator petalele pe zi ce trece. I se parea ca marginile maronii vibrau fin precum o flacara indreptandu-se spre chipul caruia o privea. Isi stranse ochii de durere- nu suporta lumina artificiala. Nu avea insa de ales deoarece, desi in plina zi, afara era atat de innorat incat parea ca in cateva ore se va intuneca de tot. Se rezema de peretele de langa geam si privi umbrele de-afara. Pe masa din spatele sau statea o foaie proaspat despaturita, iar umbra ce o arunca impartea suprafata in doua. Era o telegrama care anunta moartea bunicii sale. Sorbi din ceasca de cafea pe care o tinea in mana. Se racise.

citeste mai mult »

Am urcat scara, camera e ca de obicei cu desavarsire goala iar linistea dinauntru imi da un aer de plutire. Aici sunt cu adevarat singura; inca imi aud sunetul pasilor. Incet, in urma mea, acest sunet se va descompune si praful se va asterne pe podea. Frigul ma intampina ranjind cu dinti mici si ascutiti iar buzele ii lucesc livide precum cele ale batranilor. Pentru a supravietui frigului, sangele va parasi membrele, lasandu-le sa degere si se va retrage in interior, protejand inima si creierul.

Ma ghemuiesc pe podea, ma imbratisez si ce e inutil fiintei mele trece in amorteala si atunci, in liniste, ascult. E greu cand e liniste. Atunci pot sa aud clar scrasnetele complicatului mecanism pe care il port in mine, clinchete metalice si smucirea nervoasa a firicelelor imbarligate care freamata producand un si mai mare nod. Si, orice gand imi trece prin fata ochilor, dispare ca o naluca impins de un altul, facandu-ma sa iau decizii pe loc, decizii straine de mine, pe care oricum le voi uita. Tipetele gandurilor care trag de mine in directii intotdeauna opuse umplu camera de o harmalaie nebuneasca.

Viata e ca propriul copil: il porti in tine, il hranesti, il formezi, intervii si iti pui amprenta asupra lui. Viata mea e un copil capricios, scapat de sub control. Aici, in camera de la capatul scarii ii dadeam adesea drumul sa alerge de colo-colo, sa tipe, sa-mi ceara tot ce e imposibil de oferit, sa ma loveasca cu ghetutele murdare si sa se tranteasca pe jos.

Camera mea avea obloanele trase iar copilul zbura nestingherit. Dar acum un ochi gigantic, perfect incadrat in rama ferestrei, priveste. Priveste singurul loc unde puteam fi singura. Iar copilul, desi speriat, priveste pe furis inspre fereastra.